oras

Pentru mine, barbatul pe care-l iubesc inseamna « acasa ». Acesta este sentimentul meu de apartenenta. Nu pamantul, nu tara. Sunt bine acolo unde e el, unde respira el, pe unde-i calca pasii, fie acest loc situat intr-o padure salbatica, pe creasta unui munte, intr-un oras aglomerat, intr-un desert. Orice loc, cat de neprimitor ar fi, devine primitor daca cel pe care-l iubesc este acolo. Acasa inseamna in bratele lui. Pe umarul lui. Langa el. Mi-e bine asa, indiferent de ceea ce se intampla in jur. Nu am sete de posesiuni si nici nu consider ca acasa e unde m-am nascut sau unde am construit lucruri. Succesiv, acasa poate fi aici sau acolo, in functie de unde e el. Acasa e in suflet, nu este o indicatie geografica. Eu port acest acasa cu mine, dar nu, nu ca melcul, ci mult mai putin « fizic ». Acasa e acolo unde simt iubire. Acolo unde daruiesc. Acolo mi-e bine, acolo mi-e cald, acolo am incredere in mine, acolo ma simt coplesita. Acolo plang de bucurie, acolo ma emotionez, acolo vibrez. Acolo trec de pragul lacrimilor, acolo explodez de placerea simturilor. Si de acest prea plin sufletesc. Acolo unde te simt pe tine. Fie ca ma tii in brate, fie ca esti plecat, te simt. Te stiu, nu esti prea departe, te simt cu toate simturile obisnuite, dar mai ales cu cele de femeie indragostita. Adulmec cu pofta si nesat vazduhul care tremura in preajma ta. Iti miros pielea, iti simt fiecare por, iti simt dorinta si stiu ca ti-o transmit pe a mea, astfel dublandu-le pe amandoua. Te simt tresarind, si tresalt si eu. Te simt vibrand si ma cuprinde o moleseala incomparabila, o dorinta fierbinte, ardenta, impetuoasa. Petalele mi se umplu de roua in asteptarea fructului tau zemos. Dorinta ma locuieste asa cum stiu ca si tu o porti in interior. E soare, pentru ca tu esti luminos. Chiar si posac, tu esti lumina mea, zambetul meu. E bine, pentru ca tu esti aici. Pur si simplu, tu esti lumea mea, singura constanta de trebuinţă, singurul « lucru » care-mi este necesar ca sa simt ca mi-e bine, ca mi-e cald. Ca sunt acasa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma simt extraordinar de obosita. Nu cred ca trece cu somn. E o epuizare, un prea plin de senzatii. Sper sa ma pot regenera, curand. Intr-un fel. In ultimele zile nu mananc, ci doar ma alimentez. Cu supe la plic. Da, stiu, sinucidere curata. Chimicale mai concentrate decat chestiile alea nu cred ca exista. Stiu. N-am chef de mancare. Mancarea nu ma tenteaza mental zilele astea, ceea ce e ciudat, pentru ca sunt gurmanda, de obicei, apreciez mancarea buna, si imi place si sa gatesc. Acum nu ma mai intereseaza nimic. Mananc supa la plic, cate una pe zi, ma gandesc ca e suficient sa supravietuiesc. Si cate o ciocolata. Nici nu-i mai simt gustul parca. Ma intreb de ce o mananc, de fapt, pentru ca nu o savurez. Nici macar ciocolata? Asta seara… Incepuse sa ninga. E 3 martie. Nu mai am nici putere sa ma revolt. Si daca ma revolt ca ninge, ce rezolv? Tot ninge, revolta mea e superflua. Am fost la o lansare de carte asta seara. « Arta de a fi femeie ». Ha, cat de ironic! Arta de a fi femeie. Dar vreau eu acum sa fiu, sa mai fiu femeie? Am vrut vreodata? Inutila revolta. Ca si cum m-as revolta ca ninge. Sa fac bine sa-mi intre-n cap, sunt femeie. Nimic nu mai schimb acum. O femeie care iubeste. As vrea sa schimb asta? Ah, nu, asta n-as schimba-o niciodata. Iubirea e viata. E respiratie. Aer. Lascar Catargiu. Zapada, deceptie, o sa mi se lase parul, iar ninge… Nu mai conteaza, merg spre masina, ca spre portul fagaduintei. In pas rapid, mi-e frig. Urc in masina, dau drumul la muzica, cea care ma linisteste. Ma izolez de exterior. Noapte, lumini, oras. Noaptea orasul devine suportabil, respirabil. Se estompeaza griul ambient. Nu se mai vede praful, nici noroaiele.  Casa mea e drept inainte. Viraj stanga. Si trec a … (nenumarata) oara prin fata casei sale. Imi face bine asta. Ca o mangaiere. Simt parca aerul vibrand, in jurul meu, ca miscat de trecerea sa. Acelasi aer ma atinge si pe mine. In partea asta de oras ninge mai putin. Nu ca ar mai conta ninsoarea in valtoarea de emotii. Imi fac bine si rau. Nu stiu in ce proportie, pentru ca deja am otrava in vene, si ma delectez cu ea. Ridic timid privirea din volan catre ferestre. Ma navaleste caldura.  Si mai incolo, rauri de cuvinte, poduri de vocale, carari de consoane… sub care voi dori sa ascund emotiile infinite. Vreau sa dorm. Ciudat. Eu nu vreau niciodata sa dorm. De obicei spun mereu ca m-as lipsi de somn, daca s-ar putea, pentru ca pierd timp. Acum, insa, vreau sa dorm. Si sa ma odihnesc. Am o oboseala care nu trece cu somn, si stiu asta. Vreau totusi sa incerc. Ca sa nu se spuna ca am fost indaratnica. Acasa. Lumina, ciocolata. Un pahar de vin. Somn. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers…

Mi-am zgariat masina, singură. Adică eu însămi am făcut-o. Prima data in viata. Nu chiar acum. Acum o luna si ceva. Atat mi-a trebuit cat sa sedimentez. Dupa atatia ani de permis, dupa atatea zeci de mii de km (ca sa nu zic sute de mii, desi as putea, pentru ca i-am facut)… Mi-am zgariat prima data masina. Nimic important, o prostie de zgarietura, superficiala. Dar rea pentru amorul propriu, pentru orgoliu. Rea. Ce ma enerveaza cel mai rau este ca… nu eram nici obosita (am condus incredibil mai obosita, de credeam ca nu mai ajung nicaieri niciodata), nu bausem nici o picatura de alcool, nu era nici ceaţă (cum am condus la un moment dat, intr-un noiembrie târziu, intr-o zi de sfârşit de lume, de nu vedeam la 30 cm in fata masinii, si la fiecare metru parcurs ziceam « Doamne ajuta ca n-am cazut in rapa« )… Da, si acum era seara, dar era rezonabil seara, adica 19.30. Nu eram obosita, nu era ceaţă, am permis de o mie de ani (ma rog, nu chiar o mie, dar am experienta mare). N-am zgariat in viata mea masina singura de un gard. Niciuna. Nici prima macar… Nici cand aveam permis de o zi, de o saptamana, de o luna. Hm. Acum, am zgariat masina de… de un gard, dar de …. de emotie. Am zgariat masina in fata casei lui. Am zgariat masina pentru ca sunt cu capul in nori si cu sufletul plin. Pentru ca in timp ce faceam parcarea laterala (in care excelez), ma gandeam la el,  frisoane… Da-o incolo de bucata de tabla, ca nici nu conteaza! M-a mirat doar intamplarea… prima data in viata. Si mi-a pişcat amorul propriu, evident… Si totusi, nu destul cat sa nu dezvalui asta 😉 Da, era pe 29 octombrie. Si ce fac acum? Involuntar, trasez geografia sentimentelor. Consemnez istoria senzatiilor (29 octombrie ocupa un loc anume…) Scriu pagini din atlasul emotiilor mele. Si multumesc acestui oras ca ma lasa sa respir acelasi aer pe care-l respira el. Ok, de acord, imi permite si… sa-mi zgarii masina langa casa lui 🙂 Mais c’est la vie. E o urma la care ma uit acum cu tandrete, face parte din istoria sufletului meu. Este o urma ca o vibratie a inimii, inspre el. Nici nu-mi vine sa o duc sa mi-o refacă. O privesc complice, imi vine sa-i fac cu ochiul… Fericita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Intotdeauna mi-a placut sa conduc noaptea. Insa 5 dimineata, nu mai e deja noapte… 5 dimineata, sambata, capitala. Asta imi aduce aminte si de melodia « Il est cinq heures, Paris s’eveille » a lui Jacques Dutronc. Numai ca o parafrazez cu: « E ora 5, Bucuresti se trezeste« . Sunt 6 grade in exterior, 25 de grade in masina. Oameni zgribuliti in statiile de autobuze sau tramvaie, oameni mergand pe trotuare… Tramvaie goale, duduind pe sine. Masini de gunoi. Masini cu oameni care pleaca spre treburile zilei, sau masini cu oameni care se intorc de la petrecerile serii de vineri. Taxiuri. Semafoare rosii. Semafoare verzi. Scrasnete de cauciucuri, in incercarea de demaraj rapid. Camioane de aprovizionare cautand cai de acces. Troleibuze ca niste uriasi gandaci cu antene care se taraie agale, cu pantecele din burduf inca gol. Louise Attaque, Zazie, Mylene Farmer, Jean Jacques Goldman cu mine, la mine in masina, ma mai salveaza de imaginile dimprejur. Imaginile mele mentale frumoase  ma izoleaza de acest exterior, pe care doar il observ cu coada ochiului. Semafoare rosii. Ma opresc. Ma gandesc. Fredonez in minte cantecul de dragoste pe care as vrea sa i-l cant. Semafoare verzi. Pornesc. Accelerez. Un chef de a ajunge cat mai repede acasa, desi stiu ca nu am sa dorm imediat. Stiu deja ca am sa vreau sa scriu. Semafoare rosii. Semafoare verzi. Inconjurul blocului, parcare, lift, usa casei. Laptop, cuvinte, senzatii, trairi intense, cuvinte iar… se apropie deja 6 dimineata. Si daca nu dorm, pe el cand il mai visez? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It