limite

Un prieten bun, tata de fetita, imi cere acum ceva timp sfatul despre o imprejurare din viata copilului lui, traita la gradinita. Fetita lui s-a batut cu alta fetita. Insa, povestindu-mi intamplarea, imi precizeaza ca, de ceva timp, fetita lui, cand se juca cu papusile, o pomenea pe cealalta mereu, si cealalta era « personajul negativ » din povestea incropita cu papusile. Ma intreba daca eu cred ca e bine sa o certe pentru incidentul un pic violent, petrecut la gradinita. Categoric, NU! Categoric. I-am povestit atunci, prietenului meu, tata, povestea mea. Eu eram, cand eram mica, pare-se (din povestirile altora), ferma, adica stiam sa ma apar. Mai mult de atat, il aparam pe cel slab. Luam apararea fetitelor, in detrimentul baietilor care le chinuiau, care le ridicau fustitele, care le trageau de codite. Pana intr-o zi. Eu una, neavand amintiri din copilarie, nu stiu nici ziua, nici intamplarile, nici semnificatia ei. Stiu doar ca mama mi-a spus ceva. SPUS. Pentru ca mama nici o palma nu-mi dadea. Bun, deci cu forta vorbelor (este foarte tare, o sa va explic asta si mai tarziu, pentru perioada de adolescenţă), mi-a spus ceva care m-a transformat brusc, definitiv si radical. Nu numai ca nu mai eram Zorro, sa iau apararea celor slabi, dar devenisem o bleaga. Nici pe mine insami nu ma mai apăram. Ii lasam sa ma agreseze fara macar sa incerc sa schitez o aparare, cat de mica. Lasam de la mine, ma retrageam. Eram impaciutoare dincolo de granitele rationalului. Dincolo de limitele umane, firesti. Nu vreau sa pun acum problema in termeni de « cat am pierdut ». Vreau doar sa spun ca sufar pana in ziua de azi. Si azi am aceleasi tendinte. Mi le-am mai reprimat, lupt cu ele. Insa e o batalie cotidiana. Zilnic, lupt ca sa fiu ferma, sa nu ma las fara aparare, sa nu las oamenii sa treaca peste mine aiurea. Insa firesc nu-mi este asa, ci imi este firesc sa las de la mine in orice situatie. Ok, e bine sa fii conciliant, dar nu cu pretul integritatii tale, a drepturilor tale, etc. Sigur, mama a facut-o cu tot sufletul, crezand ca face foarte bine, ca aceasta este calea justa, alegerea dreapta. Nu se gandea ca asta va avea acest impact asupra mea, si ca, ulterior, imi va face rau. Ca sa continui povestea spunand despre forta cuvantului mamei, va povestesc ca e o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Bine, dupa discutia din copilarie, devenisem din cuminte, cum eram, si mai cuminte plus bleaga. In plus, chiar imi placea sa invat. Nu mi-a spus o singura data in viata « invata!!! ». Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 😉 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc…

Transferul de incredere este unul din cele mai importante lucruri in viata asta. Luni voi trai un asemenea moment, in direct. Trebuie sa facem o afacere, eu si doua persoane. Am multa incredere in fiecare dintre ei, si probabil si ei in mine. Cu fiecare dintre ei am traversat experiente extreme, din acelea dupa care stii ce poate pielea unui om si daca te-ai mai inhama sau nu la ceva vreodata cu el.  Cand spun extreme, si din acelea care incearca natura umana si limitele ei, e vorba de extreme la propriu, fara exagerare. Cu unul am traversat desertul, cu alta am facut o campanie electorala. Ambele sunt experiente limita, unde vezi exact caracterul omului. In timpul  normal, suntem social draguti si politicosi. E usor sa fii amabil la Bucuresti, la cafea… Insa in conditii extreme, de oboseala impinsa la limite, de tensiune, de izolare, in cazul desertului, chiar vezi ceea ce poate omul, pana in adanc. Cad toate mastile, daca e ca ele sa existe. Cad pe rand, si te dezvalui asa cum esti. Cine a traversat desertul cu tine te stie pana in rarunchi. Stie « ce-ti poate pielea », in cele mai adanci intelesuri ale acestei sintagme. Si stie pana unde poate sa mearga cu tine, sau daca mai merge undeva vreodata cu tine 🙂 Cu amandoi am avut, deci, experiente extreme, care ne-au facut sa ne cunoastem mai mult decat reusesc unii sa o faca intr-o viata intreaga. In aceste circumstante, este extraordinar de onorant pentru mine ca amandoi au incredere in mine si ma apreciaza. E onorant ce am auzit de la el, intr-o perioada din primavara trecuta, cand eram pandita de depresie: “cand ai inteligenta si fizicul tau cel mai bun lucru mi se pare sa iti dai singura tie insati un mare sut in fund!”  Venind de la un om  cu care am traversat desertul, care ma stie cum reactionez oricand, si la oboseala, stres, trai in comunitate, promiscuitate, si o gramada de situatii dificile, acest lucru e si mai important. Si, la vremea respectiva, m-a facut sa plang. Nu, nu plangeam pentru sutul in fund, ci pentru imaginea pe care altii o au despre mine, si pe care eu nu mai reuseam sa mi-o insusesc. In fine, ideea este ca in amandoi am incredere, si ei in mine. Plecam oricand la sfarsitul pamantului, caci ne cunoastem intr-un mod definitiv… Insa, desi eu am incredere in amandoi, si amandoi in mine, eu fiind ca o veriga de legatura a unui lant, imi era totusi dificil sa transmit increderea in timp record, contra cronometru, de la unul la altul. Cert, recomandarea mea valoreaza mult in ochii fiecaruia.  Insa, abia astept sa se vada ochi in ochi… 🙂 Transferul de incredere va fi atunci efectiv si instantaneu, mai ales ca amandoi sunt oameni cu mare experienta de viata, care cunosc firea umana si a caror prima impresie este aproape infailibila. Abia astept ziua de luni! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share…

Acum ceva vreme, hoinarind prin librarii, observasem o colectie de carti, scoase de editura Art: « Primii mei blugi », « Prima mea betie », « Prima mea dezamagire in dragoste ». Nu cred ca autorii colectiei au prevazut o carte numita « Primul meu lesin », dar eu propun sa scriu aici prima nuvela din aceasta culegere de « prime experiente »… Nu mi-as fi dorit neaparat sa scriu aceasta povestire, dar… Pana la varsta asta nu am lesinat niciodata.  Indiferent cat am tras de limitele corpului meu, cat am abuzat de tot. Nu am lesinat nici dupa 4 zile de nesomn. Nici dupa 4 zile de nemancare. Nici la 67 de grade, in desert. Nici la suparari mari, nici la coarda intinsa a resurselor mele fizice. Ma stiu rezistenta si puternica. Chiar eram sigura ca nu pot sa lesin. In sensul ca nu am fost foarte prudenta, am trait extrem si destul de periculos, si daca nu am lesinat toti anii astia, nici nu credeam ca se poate intampla. Am dormit pe pamantul gol in Maroc. Am dormit in cort, langa scorpioni. Am condus ore intregi, in conditii extreme. Am muncit cate 20 de ore pe zi in proiecte importante, fara somn, fara mancare… Pur si simplu eram convinsa ca nu pot, ca nu stiu sa lesin. Ieri am inaugurat… Evident, involuntar. Eram la veterinar, in cabinet. In perioada asta am niste suparari foarte mari, lungi, importante si acumulate. Tinute in mine, in general. Am oameni din familie bolnavi, dusi cu salvarea, internati la spital, catelul bolnav de 10 zile, probleme profesionale, probleme de sanatate ale mele (am stat 10 zile cu falca umflata), probleme sentimentale. (insiruire arbitrara, nu in ordinea importantei). Eram la veterinar, si il tineam pe Zorro, care ma privea cu ochisorii lui atat de incarcati de dragoste, suferinzi, rugandu-ma parca sa il fac bine. Doctorita il sonda. Am inceput sa vad cheaguri de sange… Nu stiu cum sa explic, dar in acel moment, mi-au venit in minte toate lucrurile pe care le traversez in acest moment. Toate durerile, toate pierderile, toate absentele. Toate locurile goale. Toate prapastiile. Am simtit ca mi-e rau. Mi-am schimbat putin pozitia. Mi-am scos niste batiste din geanta. Vroiam sa ma asez, dar imi era rusine sa ii spun veterinarului sa se intrerupa. Eu eram stapanul cainelui, trebuia sa stau acolo. Probabil ca daca ma intrerupeam atunci si ma asezam pe scaun, ar fi fost in regula. Dar nu am spus nimic, contand pe faptul ca sunt puternica fizic. Si apoi nu mai stiu nimic. Dar absolut nimic. Ca un vid, ca o perdea neagra. M-am trezit (nici nu stiu dupa cat timp), in fund, pe jos, sprijinita de perete, cu cele trei femei in jur care-mi dadeau palme si ma udau, si incercau sa-mi dea sa beau apa dintr-o canita de cafea. Mi-a fost infiorator de rusine, m-am simtit penibil, am incercat sa ma ridic imediat. Nu am reusit. M-au rugat sa mai stau pana-mi revin, sa nu incerc sa ma ridic prea repede.  M-am speriat ingrozitor. M-am speriat pentru ca era prima data,…

Se spune ades ca limitele sunt doar in mintea noastra. Intr-o anumita masura, cred asta. Daca nu stii sa visezi, sa te imprietenesti mental cu dorintele tale, ele nu pot fi realizate, limitele  nu-ti pot fi impinse mai departe.   Vorbeam cu un prieten, care-mi povestea despre o cunostinta care lucreaza la CFR de ani de zile. Nu se vede mental in alta parte, pur si simplu. El nu se poate imagina in alta parte decat in CFR.  Viata lui este asta, la alta nu se poate nici macar gandi, ca si cand, dincolo n-ar exista nimic. La fel, acum cativa ani, o fosta colega de scoala generala, care lucra la Distrigaz, cu un salariu  mic, si doi copii mici singura, a refuzat sa mearga in alta parte, unde ar fi castigat mai mult, doar din teama, din imposibilitatea de a se plasa mental in acea situatie noua.   Acestea sunt doar niste exemple cu tinte materiale, dar de fapt, lectia limitelor se aplica si mai mult la tinte nemateriale, cumva mai greu de atins. Si clar, mai importante. De fapt, ne permitem sa fim doar ceea ce putem imagina.   Primul pas din a merge inainte, prima actiune pentru a impinge limitele, este sa ti le poti inchipui, sa-ti dai voie sa ti le povestesti, sa le visezi, sa ti le insusesti, intai  mental.   Daca tu insuti nu te vezi acolo, in situatia respectiva, in locul respectiv, atunci afla ca nu vei fi niciodata!   Pare o banalitate, dar nu e. Odata ce constientizezi asta, si ai curajul de a-ti dori lucruri, ele pot deveni posibile. Iar toate acestea sunt ca niste trepte. Azi urci una, maine alta, peste o  saptamana, o luna, urci inca una. Orizontul ti se dezvaluie, se degajeaza.   Trebuie sa crezi ca poti face, sa poti visa ca poti face, ca sa poti de fapt face.   Fiecare are provocarile lui, la nivel foarte personal. Ele nu pot fi universale, si nici nu pot fi imprumutate ca niste carti citite, de la unul la altul.   Fiecare trebuie sa-si fixeze limitele, sa-si viseze visele. La nivele mai mult sau mai putin concrete. p.s. Lectia limitelor vine dupa prima lectie de viata, renuntarea, si dupa a  doua, uitarea. p.p.s. Am spus ca este necesar sa-ti permiti sa te imaginezi in situatia respectiva, insa nu si suficient, pentru a ajunge acolo. E un intreg antrenament depasirea limitelor. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It