conciliant

Conflicte de copilarie si limite de adult

26 février 2011

Un prieten bun, tata de fetita, imi cere acum ceva timp sfatul despre o imprejurare din viata copilului lui, traita la gradinita. Fetita lui s-a batut cu alta fetita. Insa, povestindu-mi intamplarea, imi precizeaza ca, de ceva timp, fetita lui, cand se juca cu papusile, o pomenea pe cealalta mereu, si cealalta era « personajul negativ » din povestea incropita cu papusile. Ma intreba daca eu cred ca e bine sa o certe pentru incidentul un pic violent, petrecut la gradinita. Categoric, NU! Categoric. I-am povestit atunci, prietenului meu, tata, povestea mea. Eu eram, cand eram mica, pare-se (din povestirile altora), ferma, adica stiam sa ma apar. Mai mult de atat, il aparam pe cel slab. Luam apararea fetitelor, in detrimentul baietilor care le chinuiau, care le ridicau fustitele, care le trageau de codite. Pana intr-o zi. Eu una, neavand amintiri din copilarie, nu stiu nici ziua, nici intamplarile, nici semnificatia ei. Stiu doar ca mama mi-a spus ceva. SPUS. Pentru ca mama nici o palma nu-mi dadea. Bun, deci cu forta vorbelor (este foarte tare, o sa va explic asta si mai tarziu, pentru perioada de adolescenţă), mi-a spus ceva care m-a transformat brusc, definitiv si radical. Nu numai ca nu mai eram Zorro, sa iau apararea celor slabi, dar devenisem o bleaga. Nici pe mine insami nu ma mai apăram. Ii lasam sa ma agreseze fara macar sa incerc sa schitez o aparare, cat de mica. Lasam de la mine, ma retrageam. Eram impaciutoare dincolo de granitele rationalului. Dincolo de limitele umane, firesti. Nu vreau sa pun acum problema in termeni de « cat am pierdut ». Vreau doar sa spun ca sufar pana in ziua de azi. Si azi am aceleasi tendinte. Mi le-am mai reprimat, lupt cu ele. Insa e o batalie cotidiana. Zilnic, lupt ca sa fiu ferma, sa nu ma las fara aparare, sa nu las oamenii sa treaca peste mine aiurea. Insa firesc nu-mi este asa, ci imi este firesc sa las de la mine in orice situatie. Ok, e bine sa fii conciliant, dar nu cu pretul integritatii tale, a drepturilor tale, etc. Sigur, mama a facut-o cu tot sufletul, crezand ca face foarte bine, ca aceasta este calea justa, alegerea dreapta. Nu se gandea ca asta va avea acest impact asupra mea, si ca, ulterior, imi va face rau. Ca sa continui povestea spunand despre forta cuvantului mamei, va povestesc ca e o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Bine, dupa discutia din copilarie, devenisem din cuminte, cum eram, si mai cuminte plus bleaga. In plus, chiar imi placea sa invat. Nu mi-a spus o singura data in viata « invata!!! ». Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 😉 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc…

📌
6💬 read more