limite

Dezlegari

9 septembre 2011

Limite de blocaje si dezlegari… Secatuita, pana am pus mana pe stilou. Si atunci a curs, am scris. Cu atat mai de mirare cu cat nu mai scriu de mana de foarte mult timp, si aveam convingerea ferma ca daca as scrie de mana mi-as pierde 80% din capacitati, din imaginatie, din minte.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Limite si imagini

5 septembre 2011

Sunt inca uluita. Am avut mult de alergat si de gandit in ultimele zile, si totusi, sunt uluita, iar aceasta uluiala nu trece cu una cu doua. Intamplarea respectiva m-a facut sa reflectez mult la niste lucruri. Vineri seara, cand aveam mult de lucru, caci aveam de pregatit o sedinta importanta pentru sambata dimineata, lucram. Nu eram activa pe FB, avand treaba, adica nu postam, si nu intram in discutii. Mai aruncam, in schimb, cand si cand, un ochi. Cand colo, la un moment dat, ce vad? Printre « x si alti 10 prieteni si-au schimbat pozele de profil », si unul dintre avataruri ERAM EU! Era sa cad la propriu de pe scaun. Dau click si ma duc cu o falca in cer si una in pamant sa ii scriu persoanei pe perete ca asa ceva nu se face, sa intreb daca s-a lovit la cap. Cand colo, acolo dau peste o discutie intre un el si ea, el ii postase poza mea pe perete si se incinsese un dialog…. Eu pe omul acela nu l-am avut in viata mea in lista. Si de unde sa aiba poza mea? Si de unde pana unde sa i-o posteze cuiva pe perete? Si de unde pana unde sa ajunga acea poza, fotografie de profil a altcuiva decat mine? Am vrut sa ma supar, dar n-am putut, pentru ca oamenii aceia pareau intr-adevar senini. Habar nu aveau ce facusera rau, sau care e problema….  Raspuns, foarte relevant: « nu era cazul sa te sperii, sunt doar eu…si prietenul meu, om pasnic! Si scuze pentru tot..sigur am crezut si eu si el …ca e doar o foto de web..! » Doar o foto de web??????? O foto de web nu conteaza?  Cum doar o foto de web? Chiar si « o foto de web », ea apartine cuiva, e cineva in ea, e facuta de un fotograf… Am dileme serioase. A fost un soc.  Ok, nu stii ca sunt eu, dar stii sigur ca NU ESTI TU. Cum naiba? Oricum, pareau asa de senini si de departe de subiect, incat mi-am dat seama ca nu am ce sa explic, si nici pe cine sa ma supar. Prima mea reactie a fost sa vreau sa-mi inchid contul, complet. Sa il sterg, si la revedere. Eventual sa am un cont complet anonim, fara nume, date de identificare, fotografii. Sunt la fel de interesanta si anonima. Ca am aceeasi minte. Insa n-am vrut sa reactionez impulsiv. Am spus ca ma gandesc. Si de atunci ma tot gandesc. Nu stiu inca ce voi face si nici cand. Mi-am restrictionat absolut toate pozele, in acea seara, pierzand peste o ora (caci erau multe, eu fiind un om indragostit de imagine), si nu mai am nici poza de profil. Si n-am sa mai am, cel putin un timp. Nu pentru ca am dorinte de anonimat, nu pentru ca ma deranjeaza ca oamenii sa faca legatura dintre mine (numele), si dintre mine (un chip, niste trasaturi), pentru ca, oricum, sunt o persoana cu activitate publica (am moderat multe…

📌
0💬 read more

Nombrilism si superficialitate

24 août 2011

Strigat de telespectator revoltat: m-am saturat de televiziunile astea care fac zilnic stiri despre ce audiente au avut ei!  E minunat ca au audiente, cifrele acelea sunt pentru ei, pentru panoul de onoare, pentru prime interne si felicitari sau dimpotriva, pentru sactiuni, cifrele acelea sunt importante pentru analize interne, pentru profesionistii domeniului si pentru buyerii de publicitate, pentru publicatiile de profil, dar nu pentru publicul larg. Desigur, poti sa o anunti si pentru publicul tau, ca sa se simta bine, O DATA, dar nu zilnic de cateva ori, ca deja e absurd. Si nu prezinta niciun interes, pe larg, cu cifre desfasurate. Daca ma plictiseste pe mine, care am legatura si cu presa si cu publicitatea, cum o recepta romanul mediu stirea asta ? E dovada de nombrilism: eu, presa, vorbesc despre mine, presa. Rolul presei nefiind nicidecum sa se intoarca spre ea insasi si sa devina subiect. Strigat doi: mi-e clar si cu publicul, ce doreste. Iata ce stiri au citit romanii cel mai mult in ultimele 24 de ore, pe site-ul unei televiziuni, in ordine descrescatoare a numarului de accesari: « Fetita cu nas de clovn » (locul 1), « Viol filmat in Rusia » si « Nu e cu nasa », referitor la divortul familiei Tariceanu. Acestea sunt optiunile publicului…. Trist, foarte, foarte, foarte trist. Iar televiziunea respectiva, anuntand asta, nu face decat sa provoace din nou afluenta inspre stirile respective, incurajand accesarea lor. Acum, ce sa spun, nu fac pe ipocrita care nu intelege fenomenul, nu ma inrosesc si nu spun din varful buzelor, « vai, nu se poate ». Da, sunt mai catolica decat papa (mi se spune des asta), dar in cazul acesta, nu-s.  Stiu perfect, este criza, toata lumea trebuie sa traiasca, deci stirile de acest gen s-au infiltrat si in programele si pe site-urile televiziunilor « de stiri », rontaind din cota de piata si din domeniul televiziunilor-circ. « Si daca lumea cere, de ce sa nu le dam », probabil ca asa judeca cei care au caderea de a stabili ierarhia informatiilor. Asta inseamna, insa, sa nu-ti pui niciun fel de alte intrebari… Pe de alta parte, presa isi asuma din ce in ce mai putin rolul sau educativ. Caci da, presa ar trebui sa aiba si un rol educativ in societate. Sa te marginesti sa dai cuiva doar ce cere, inseamna sa abdici de la rolul tau de modelare a publicului, iar lucrurile nu pot merge decat in jos. Din ce in ce mai jos. Societatea este ca un copil needucat si neformat: el vrea multe; poate vrea sa fumeze, sa bea, la 5 ani. Parintii insa, trebuie sa-l ghideze. Asa cum unui copil, in calitate de parinte, nu-i dai orice doreste oricand doreste,  la fel si societatii, nu este in regula sa-i dai ce doreste cand doreste si numai asta. Caz in care societatea respectiva ajunge in scurt timp ce ar ajunge si un copil crescut in acel fel (fara interzisuri, furnizandu-i-se tot ce isi doreste, fara explicatii si fara cea mai mica dorinta de a-l ghida). Oare presa are curaj…

📌
6💬 read more

Romania si libertatea de a trai

5 mars 2011

Cand am revenit in Romania, mi s-a parut ca ma reintorc in timp. Ipocriziile si convenientele sociale sunt mult mai pregnante, mult mai apasatoare decat in alte parti ale lumii. A trai altfel decat o face « lumea » este un curaj pe care nu oricine si-l asuma, in ochii unora  acesta  fiind un « curaj vecin cu nebunia ». Imi pare rau despre situatia asta si felul in care oamenii isi duc viata, pentru ca ingradirile nasc generatii de frustrati. Iar pentru frustrari intotdeauna exista un moment al notei de plata, dureros pana la depresie. Oamenii se ingradesc ei singuri, nu-si permit sa iasa din niste norme pe care ei insisi le considera absurde, insa gandirea lor, prea inchistata, prizoniera intre garduri, nu le permite sa paseasca « dincolo ». Sa isi dea voie, sa-si permita sa faca mai multe lucruri din cele pe care si le doresc cu adevarat. Lucrurile sunt atat  de vizibile, incat nu rare au fost datile cand am auzit, dupa intoarcere: « O femeie de varsta ta nu se imbraca asa. ». Fraza asta ma facea sa sar pana in plafon. In primul rand, la varsta mea (respectiv 27 de ani), in Franta, de unde veneam, nimeni nu ar fi formulat asa, ci ar fi spus « o fata ». Si-n al doilea rand ce inseamna « nu se imbraca asa? » Unde exista o norma cum sa ne imbracam? Avem uniforme? Si ma mira cu atat mai mult cu cat aceste cuvinte veneau din partea mamei mele, cea care m-a invatat, in adolescenta, sa cultiv diferenta, sa fiu altfel, sa ma demarchez, cea care-mi croia si cosea rochii ca sa nu fiu imbracata la indigo cu ceilalti, in hainele din comertul socialist. Cand se modificase atat de mult incat vroia sa fim toti « regulamentari »? Ei, bine, aveam sa descopar ceva mult mai grav. O tara cu « uniforme mentale ». Ingradiri. Teama de « ce zice vecinul ». O societate arhaica, inca guvernata de temerea de judecata vecinului sau a cine stie cui (chiar si in mediul urban). Una din cele mai importante lectii invatate in Franta de mine, si printre primele a fost: sa nu-ti pese de ceea ce spune lumea. Sa nu-ti pese decat de mana care te hraneste. Doar aceleia ii datorezi ceva. In rest… iti da cineva de mancare? Nu? Atunci bine. Nu conteaza. Pentru mine, intoarcerea in Romania, dincolo de diferentele profesionale, financiare, de perspective de cariera, a insemnat in primul rand un enorm salt inapoi, in timp, ca si norme sociale si interactiune umana. Ii priveam uimita pe romanii de 50 de ani. Imbatraniti, chirciti, pregatiti sa predea stafeta, cu discursuri de genul « eu am trait, am facut, acum e randul tau », catre copii lor. Si-mi aminteam francezii de 50 de ani, floarea varstei, oameni tineri, bucurosi de viata, traind din plin, care se bucura de faptul ca au urcat in cariera, ca si-au crescut copiii (pe care i-au lasat in lume). La 50 de ani vesticii se reindragostesc, reconstruiesc. Nu isi incruciseaza mainile pe piept si nu-si pregatesc hainele de inmormantare… Azi, inca…

📌
8💬 read more