condamnare

Pare ireal, dar e real. E la mine-n casa 😉 Fotografiat cu telefonul. E catifelat si ireal de frumos. Despre asta (sau si despre asta) vorbesc cand spun despre bucuriile intense. Da, stiu, sunt ciudata, si ma bucur de starea asta. Teoretic, primavara ne condamna la iubire. La mine iubirea n-are anotimp. Imbobocirile se intampla si iarna, cristalizate in zapada modelata, si primavara (firesc), si vara (sub soarele arzator), si toamna, printre copacii desfrunziti. Zarurile s-au rostogolit cum au vrut ursitoarele…. (eu am avut niste ursitoare mai jucause si adoptau metoda zarurilor) si la mine asa au decis. Iubirea sa fie viata, si  invers. Sa nu exist dincolo de iubire, fara ea, sa nu stiu vorbi decat limba asta. Parca ne condamna la iubire, primavara de obicei. O fi pedeapsa cu executare?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ne-am alienat. Dependenti de surogate, le reprosam celorlalti firescul. Superficiali, nu ne mai acordam timpul ascultatului cand ni se vorbeste, privitului cand ni se arata, lecturii cand ni se scrie. Nu numai ca nu ne mai acordam noua insine timp sa traim, alergand intre diverse himere, dar nici celorlalti nu le recunoastem acest drept. Ii consideram anacronici (desi uneori sunt chiar avangardisti). Pierdem timp sa-i analizam si sa-i judecam, condamnandu-i, desi acest timp l-am putea la fel de bine folosi sa ca traim noi insine. Ca sa respiram mirosul ierbii sau al unei flori, ca sa privim un apus sau rasarit, ca sa auzim un zumzait de insecta. Ca sa privim in ochi omul iubit, sa-l tinem de mana si sa respiram respiratia sa. Ca sa citim o carte sau sa mergem la o piesa de teatru. Ne grabim sa comentam lucruri pe care nu le-am citit, crezand ca din doua fraze initiale am inteles textul. Pierdem timp argumentand lucruri cu baza de pornire falsa. Nu mai citim, daramite sa mai scriem? Comunicarea a devenit hasurata, intretaiata, nu ne acordam timpul unei fraze, doua cuvinte de sms si interlocutorul trebuie sa inteleaga. Lucruri simple ne devin inaccesibile, pentru ca ne-am modificat directia privirii si focalizarea atentiei. Nici asta n-ar fi o crima, pana la urma conteaza ce ne dorim. Rau este cand incepem sa-i condamnam pe ceilalti… sau cand credem ca le dam replica pentru niste lucruri pe care nu le-am perceput corect din cauza superficialitatii.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand tu insuti ai facut ceva acum niste ani, e  bine sa iti amintesti acest lucru si sa nu fii cel mai intransigent din lume cu altii care fac fix acelasi lucru. Cand ai facut ceva, e bine sa nu ii infierezi pe altii. Da, sigur, contextul fiecaruia e unic si toata lumea se simte indreptatita sa faca un anumit lucru, acordandu-si libertati pe care nu le acorda nici macar pe jumatate altora… Adevarul este, insa, unic. Ca si morala. Treaba cu adevarul fiecaruia e valabila doar in plan intim, nu si public. O anumita actiune nu poate fi buna in cazul tau, si rea in cazul altora. Nu se pot aplica doua judecati diferite. Nu ma deranjeaza cel mai rau ca oamenii isi gasesc scuze (cumva trebuie sa-ti linistesti constiinta), dar, cand tu insuti ai facut ceva, stai frumos pe margine si tine-ti gura, nu arunca primul cu piatra.  Fiecare are motivul lui. Asa cum l-ai avut pe al tau (si iti gasesti circumstante atenuante sau chiar motive, desi sunt mai degraba pretexte), poate si altii au. Sau n-au. Dar n-ai avut nici tu. Ai macar decenta de a nu fi primul la mustrari, primul la critici, primul la judecati si condamnari. Stai cuminte si nu aborda subiectul, iar daca chiar esti fortat sa intri intr-o discutie despre, fii temperat in ceea ce spui. Asta este valabil pentru toate situatiile de viata. Mai ponderat in aratatul cu degetul, cand ai facut acelasi lucru sau ceva similar, altfel te discreditezi total.  Tine de decenta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De ceva timp mi-am dat seama ca sunt cel mai aspru judecator al meu, si ca uneori, pentru respectarea principiilor, imi tai propria craca de sub picioare. Uneori esti propriul tau dusman, iar eu, fara sa intentionez asta, imi sunt uneori propria piedica. Si nu mi-e bine asa. Ma lupt cu tendinta asta, de a fi mai catolica decat papa. Nu-mi iese intotdeauna, deoarece e intiparita adanc in mine. Mama a intiparit-o, crezand ca face bine. Ea insasi este un om cu principii solide si valori importante. Din aceia care aproape ca nu par reali, atat de nestirbite sunt principiile dupa care isi construiesc viata, si atat de ideale sunt lucrurile in care cred. M-a crescut si pe mine in aceleasi idei, crezand ca face bine. Pana la un punct, a procedat bine. Dar dincolo de un punct, nu. Imi dau seama ca a tine cu ghearele si dintii de niste principii ideale iti poate chiar face rau. Ades am pierdut in viata pentru ca nu am reusit sa fiu flexibila si m-am crispat, tinand stindardul sus, stindardul unor idei pe care nimeni nu le aplica. Atentie, nu militez aici pentru lipsa valorilor, sau pentru renuntarea la idei nobile. Ci pentru putina adaptabilitate. Pentru ca a ramane glacial, intepenit in ideile inaltatoare dar utopice, te indeparteaza de realitate, te face sa pierzi. Zilele trecute, discutand cu mama la telefon, i-am spus: « Daca, prin reducere la absurd, as face o crima, tu m-ai condamna! Esti mama, si totusi n-ai trece peste asta, cred ca m-ai denunta!« . A recunoscut ca da. Dar nu se poate asa ceva ! Nu se poate sa fii mai nemilos cu tine insuti si ai tai dragi decat cu oricine altcineva. Este severa si exigenta cu ea insasi, si mi-a insuflat si mie asta. De aceea uneori mi-e greu sa ma imprietenesc cu mine. De aceea ma crispez si reactionez des prea politicos, prea cuminte, prea « cum trebuie »… Sunt judecatorul meu cel mai aspru, fara pic de indulgenta. Pur si simplu, sunt prizoniera principiilor mele care nu, nu ma intelegeti gresit, nu sunt rele, dar sunt prea duse la extrem. Nu traim in romanele secolului 19, in literatura romantica. Si totusi, eu ma comport ca si cand as fi coborata fix de acolo, descinsa in lumea asta, dar tinand principiile la rang de lege suprema. Desigur, am o minte deschisa, receptiva, care analizeaza si intelege multe. Am calatorit mult, am trait in alta civilizatie, am iubit, am ras si am plans alaturi de alti oameni. Mi-am ales o meserie prin excelenta de oameni adaptabili. Dar in strafundul meu, puternice, de netrecut, ca gratiile si barierele unei temnite, stau neclintite principiile. Incerc sa ma ameliorez zilnic. Incerc sa nu-mi fac macar mie rau, atunci cand aleg sa tin prea mult cu ghearele si dintii de principii. Nu e o « munca » usoara. E complicat si cateodata nefiresc, caci principiile sunt inglobate in fundatia constructiei mele interioare. Cateodata reusesc mai mult sa « ma inteleg » cu ele, alte dati nu reusesc…