barbat

Teoretic, urand violenta, mintea mea respinge orice informatie despre crime. Desi de ele e plin chiar si in jurnalele televiziunilor de stiri. La prima vedere, o stire socanta. Un baiat de 14 ani din Constanta, suspect de crima, banuit in uciderea unui barbat de 39 de ani. In prima faza, te infiori de varsta la care apare violenta, dusa la extrem, pana la capat, pana la omor. Te poti intreba ce genereaza un asemenea « comportament ». Cum e familia din care vine, ce a vazut cu ochii lui de copil si adolescent. Caror forme de violenta a fost supus la randul sau pentru a ajunge atat de « firesc » la asta. Informatia din subsidiar, insa, este ca acel copil il acuzase pe barbat de viol acum 7 ani, cand el avea 7 ani. Nu stiu nici daca el a comis crima, nici daca a fost violat acum 7 ani. Dar luam prin reducere la absurd o poveste in care asa ar fi fost. Acel barbat l-ar fi violat pe copil, iar el, devenit adolescent, 7 ani mai tarziu, l-ar fi omorat. Nu cred ca  legile acestei tari sunt facute in asa fel, dar eu consider ca violatorii ar trebui omorati. Mai ales violatorii de copii. Pur si simplu. Violul este un lucru atroce, si poate mai rau decat atat nu e decat moartea. Sau poate chiar moartea e mai buna, pentru ca moartea e moarte, nu s-a stabilit ce e dincolo. Insa violul lasa urme adanci. Care nu se vindeca niciodata. Se vindeca intr-o masura. Se inchid. Dar nu de tot. De tot, nu trece niciodata. Iar repercursiunile sunt diverse, insa foarte importante. Nu as fi crezut ca o sa pledez vreodata validand o crima, dar totusi, asa am simtit instinctiv, auzind stirea. Sunt pasnica, de felul meu. Toleranta, buna si impaciuitoare. Dar la unele subiecte mi se intuneca vederea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am scris pentru Dragos un articol despre martie, femei, barbati, lume, cafea, gheise 🙂 Am scris greu, si ii multumesc ca a avut rabdare de inger sa ma astepte. La mine scrisul e o stare de spirit, iese visceral… Iar zilele astea e cam complicat. Multumesc. Iata textul si aici. Luna martie e importanta pentru mine doar pentru ca se apropie primavara, sau chiar vine. Ca o stim aici. Ca incepem sa vedem soarele, florile… Desigur, faptul ca luna martie e asociata cu luna femeii, asta stiam de mica. Pentru mine, ca adult, ea si-a pierdut in valentele asocierii. Poate pentru ca timp de 10 ani am locuit intr-o tara diferita, fara traditia martisorului, si in care 8 martie era mai degraba o zi in care se discuta despre conditia femeii in societate si in lume, mai mult politic si social. Sau poate din alegeri personale, din teorii care ma fac sa privesc altfel lumea. Luna femeii? Nu am privit niciodata femeia ca pe ceva diferit. Femeia e om. Au fost perioade din viata mea cand mi-as fi dorit sa fiu baiat. Nu era legata de vreo frustrare, de vreo interdictie, nu ma pot plange de “conditia” femeii in ceea ce ma priveste, adica nu este rezultatul vreunei ingradiri. M-am nascut intr-o tara europeana, mama mea este si a fost dintotdeauna o femeie puternica, de cariera, un model pentru mine (conciliind perfect viata personala cu cea profesionala), marile lupte, precum dreptul la scoala, la vot, la avort erau demult in spatele generatiei mele, ca si lupta pentru eliberarea sociala. Luptele erau depasite. Nu spun ca nu mai exista uneori momente cand ar trebui sa te lupti, dar… Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. Nu suntem egali. Nu suntem nici macar egali intre indivizi, avem diferente de la cer la pamant pe toate planurile, cum am putea fi egali intre sexe? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali?  Eu cred in complementaritate, in potrivire, in completare. Eu, ca jumatatea LUI. Nu eu ca egala lui. Barbatul si femeia, ca doi membri de echipa, fara de care lumea n-ar merge inainte. Eu fara el, beteaga. El fara mine, vaduvit de seva. Dar nu egali. Ci doua bucati care se imbina perfect, ca intr-un puzzle al vietii, in care fiecare suntem creati pentru cineva.  In golul din mine incape fix el, ca si cand acel gol a fost proiectat pentru a fi umplut doar de el, piesa lipsa din constructie. Mecanismul astfel constituit functioneaza perfect, muta muntii si duce lumea inainte. Asa cum nu cred in egalitate, nu cred nici in tezele care ne opun, ca sexe. Indiferent daca aceste teze provin dinspre baieti sau dinspre fete. Nu suntem dusmani. Ades ma simt mult mai apropiata ca mod de gandire…

In contul meu de Facebook, m-a provocat cineva sa impartasesc trei obsesii, si apoi trei tabu-uri. Mi-a placut ideea, si provocarea de a gasi si a dezvalui aceste lucruri. Din spirit ludic, am acceptat.  A fost greu cu ambele, pentru ca nu e usor sa iti dezgropi si sa arati in plina lumina tabuurile, la fel cum e dificil sa iti definesti, cu onestitate si fara ocolisuri, obsesiile. Si totusi, am reusit. Si ma dezvalui aici. Trei obsesii 1. Barbatul iubit. Spun despre aceasta ca e o obsesie pozitiva. Se manifesta prin a plasa intotdeauna dorintele sale inaintea propriilor mele dorinte. Prin asimilarea gusturilor sale.  Prin imitarea involuntara, inconstienta, neconditionata, a anumitor comportamente ale sale. Prin dorinta de a-i face zilnic placerile. Prin permanentul gand la el, la ce isi doreste, pana la stergerea propriilor mele dorinte. Si mi-e bine asa. 2. Gramatica. Am o obsesie pentru vorbirea corecta in limba romana. Am tendinta sa vad greselile oriunde exista, ele imi sar in ochi, ma deranjeaza, iar omul care le face nu mai este, pentru mine, chiar la fel ca inainte. Forma imperfecta ma impiedica sa vad fondul. Glumesc, il vad, insa calitatea fondului este clar atenuata de forma. 3. Somnul. Mi-as dori ca cineva sa inventeze o pastila anti-somn, prin care sa ne putem regenera organismul si celulele gri fara somn. Somnul mi se pare o mare pierdere de timp. Toate aceste ore pe care le-am putea folosi cu totul altfel… Trei tabuuri Mi-a fost foarte greu sa le identific, tocmai pentru ca, tabu-uri fiind, le-am ingropat probabil undeva atat de adanc incat nu le pot aduce in lumina reflectoarelor. Le-am extras cu foarte mare greutate din fundul fundului lucrurilor, pentru a  numi nenumitul, macar o singura data in viata… 1. Moartea celor dragi. Pe mine nu ma sperie moartea mea. Stiu ca e parte din viata. N-am trait niciodata cu teama ca voi muri, nici macar cand mi-am asumat riscuri. Am gandit tot timpul ca traiesc in asa fel incat in orice moment as muri, nu regret nimic si mor cu gandul ca am trait frumos. Insa moartea celor dragi imi este insuportabila fie si numai ca gand. Ma arde si ma parjoleste, ma nimiceste. Creierul mi se scurtcircuiteaza la gandul ca ar trebui sa supravietuiesc mortii unei fiinte drage  (parinti, iubit, sot, copil, prieteni) 2. Razboiul. Urasc violenta sub orice forma ar fi ea, si mai ales uciderea omului de catre alti oameni. Nu pot citi carti cu razboi, nu pot vedea filme de razboi. Si nu dintr-o sensibilitate extrema, ci din refuzul mental pentru razboi. 3. Violenta familiala.  Am crezut foarte mult timp ca violenta intervine doar in medii sociale cu o educatie, cultura si cu un nivel de venituri scazute. Am crezut ca violenta este doar intre oameni nescoliti, care nu cunosc alt recurs de rezolvare a problemelor decat convingerea interlocutorului apeland la ghioaga. Am constatat ulterior ca e fals. Dar ma mahneste profund. Iar acest tabu se impregneaza de un grad superior de revolta…