cortina

Locurile se impregneaza de sentimentele pe care le traim, atat de puternic incat nici un loc nu mai seamna cu celalalt, si nici cu cel care era inainte de a trai lucrurile respective. In componenta perceptiei personale asupra locului prin care trecem intra o doza mare de subiectivism. Iata de ce fiecare dintre noi are geografia proprie a orasului in care traieste, sau a oraselor prin care a trecut. Geografie care include bataile de inima, silabele, strangerile de stomac, izvorarile de bucurie, lacrimile, tradarile, geloziile, deceptiile, imbratisarile, saruturile, mangaierile pe care le schimbam cu cei importanti din viata noastra. Cuvintele si simtirile se impregneaza in pietre si cladiri, marca indelebila si personala asupra lucrurilor. Nu mai pot vedea niciodata cu aceiasi ochi parcarea aceea mica din oraselul francez in care ne-am intalnit luni intregi, aproape ani, pentru a lasa una din masini si a pleca cu una singura, fie a lui fie a mea, cel mai adesea a lui… Doua Xantii cuminti, asemanatoare. Doar ca a mea culoarea « sable d’ete », a lui verde englezesc. Nu mai pot privi niciodata cu aceiasi ochi ca inainte portiunea de autostrada pe care zilnic conduceam nebuneste (190 km la ora…) ca sa ajung sa ii pun trandafiri pe parbriz. Cazinoul din Bandol nu mai e, astfel, nici el, un simplu cazino. E locul in care ma aflam in 1997, atunci cand am avut declicul… Acel declic. Restaurantul grecesc, cu proprietareasa care ma iubea ca o mama. Clubul de dupa, tot in Bandol. Si plajele, golfurile goale de sambata dimineata, cand ieseam impreuna sa facem cativa pasi pe nisip, ascultand valurile. Nu cred ca as putea revedea ca inainte strazile din Manhattan si metroul pe care il luam in fiecare dimineata, alaturi de el… Holul si biroul in care privirile ni s-au ciocnit prima data au fost impregnate pe vecie de mirajul din privirea schimbata si de uluiala din ochii lui. Strazile pe care treceam tinandu-ne de mana, atunci cand m-a tras violent inspre el, caci din neatentie, era sa dea o masina peste mine. Si nici macar nu mi-ar fi parut rau sa mor atunci. Eram fericita. Nici padurile din jurul New York-ului, si nici plajele, pe care mergeam in week-end. Si nici aeroportul, pe care il urasc, egal cu lacrimile acelea neostoite, din cei patru ochi. Nu cred ca pot disocia cladirile de lucrurile pe care le simteam in perioada aceea. Nu mai pot vedea niciodata ca inainte o anumita intersectie, atat de cunoscuta, in Bucuresti de aceasta data, niste ani mai tarziu, in care in diminetile infrigurate, ne dadeam intalnire pentru a pleca mai departe, inspre inceputul zilei, impreuna. Nici stradutele pe care oprea masina ca sa ma sarute, sa ma ia in brate, intr-o ultima imbratisare, febrila, ca de sfarsit de lume, ca de « dupa noi, potopul« , in gand cu numaratoarea inversa spre condamnare, spre iremediabila despartire, despre care nu indrazneam sa vorbim, dar pe care o simteam, amenintatoare, ca pe o moarte. Nu voi mai putea privi niciodata la fel o anumita cladire dintr-o intersectie mare, a unui cartier bucurestean, (in care nu prea aveam ce sa caut in acel…