lectie

2010, un an…interesant

7 décembre 2010

Cert, nu un an bun. Insa as ezita sa il cataloghez drept an prost, desi, pe alocuri, a concurat cu 2000, care e anul cel mai negru din istoria mea personala. Asa ca, interesant. 2010 m-a apropiat de mine insami. Cred ca am inceput sa ma iubesc mai mult, sa ma impac cu mine, sa ma cunosc si sa ma accept. Sa nu mai fiu atat de exigenta si neiertatoare cu mine insami. Stiam deja sa ma dau cativa pasi in spate ca sa ma privesc critic, chiar prea mult. In 2010 am invatat si ca pot sa admir unele lucruri din mine. Si e important ca lectie. Schematic, 2010 (e o lista in ordine aleatoare si nicidecum in ordinea importantei. Ce contine aceasta lista sunt lucruri de egala importanta pentru mine) : – am avut alaturi prietenii mei dragi din ceilalti ani, si familia. M-am apropiat de mama. Am invatat sa vorbim mai mult una cu alta, mai deschis, lucruri pe care inainte nu le vorbeam. – am cunoscut oameni minunati. De la fiecare am invatat cate ceva, si nicio intalnire nu a fost intamplatoare. Fiecare a avut rostul ei. Unii din ei mi-au devenit prieteni. Altii au fost doar trecatori, dar am avut ceva de invatat de la ei – mi-am regandit felul in care ma raportez la partea profesionala. Am putut sa ma gandesc, desprinsa din infernalul program 9-22, din anii 2007-2009. Am gasit 3 noi idei, pe care doresc sa le aplic. Ma bucur ca anul acesta mi-a dat ragazul sa pot sa imi caut idei noi, sa ma indepartez de monotonia cotidiana din momentul in care munceam din zori pana in noapte. – m-am indragostit de un om extraordinar, inteligent. Traiesc sentimentul cu 200% din suflet si corp, cu delectare si pasiune – am scris mult, la fel ca in alti ani, si am juisat scriind. Mi-am dat seama inca o data, ca traiesc prin scris, si ca daca n-am sa mai scriu, am sa mor. M-am bucurat scriind si m-am bucurat bucurandu-i pe altii cu scrisul meu, transmitandu-le lucruri si senzatii – am lansat Scrisoarea Mea, ca sa contribui si ca visele altora sa se transforme in realitate. Sper sa ii ajut pe oameni sa scrie celor dragi. Eu cred in proiectul asta, si stiu ca va creste mare – am gandit alte proiecte, care asteapta, cuminti, in capul meu, fie momentul potrivit (pentru unele), fie finantare (pentru altele) -mi-am gasit (in sfarsit!), timpul si motivatia de a ma inscrie la cursuri de tango. Abia astept sa va arat rezultatele! Sunt pregatita sa intampin un 2011 extraordinar. In care am sa iubesc, am sa daruiesc, in care am sa fiu o fiica buna, un prieten extraordinar, o iubita fidela si pasionata, un cetatean responsabil (ca tara asta chiar are nevoie!), pe scurt un om bun, sincer si implicat.  Si in care am sa rad mult, am sa traiesc intens, am sa iubesc arzator.  Abia astept! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook…

📌
5💬 read more

Prima lectie de viata, renuntarea

2 septembre 2009

Am vazut alaltaieri o scena, in aparenta banala, dar care mi-a declansat un proces de reflectie profunda. La Ikea, la restaurant, la locul de joaca, un copil, de un an si ceva, maxim 2, care urla din toti rarunchii pentru ca trebuia sa plece de acolo, si trebuia sa abandoneze acolo jucariile locului. Mama sa incerca sa-l consoleze. Desi copilul era vadit prea mic pentru a intelege aceste argumente, ea ii explica: « Trebuie sa lasam jucariile aici. Nu sunt ale noastre. O sa-ti cumpere mama o jucarie la fel, sa fie a ta. » De obicei, copiii urlatori in spatii publice ma enerveaza, sau in cel mai bun caz, ma fac sa ma uit sever la parintii care ni-i impun. Insa acum, situatia, in aparenta banala, cum spuneam si la inceput, mi-a trezit urmatorul gand: « De fapt, renuntarea la ceva ce ne place este un proces care trebuie invatat cat de devreme. » Prietena mea, care era langa mine, a adaugat: « Unii nu invata niciodata asta. » E de fapt una din cele mai importante lectii de viata: a sti sa renunti. A sti sa imparti, in varianta de altruism a intamplarii. A sti sa lasi si altuia. Sau, (in varianta de pura renuntare), e important de fapt sa intelegi cat se poate de devreme ca nu poti avea tot ce-ti doresti in viata. Ca vor fi mii de jucarii in jurul tau, in anii pe care-i vei traversa, mii de jucarii de care nu vei putea sa te atingi, sau cu care iti va fi permis sa te joci, insa un timp limitat, dupa care va trebui sa stii, elegant si demn, sa le lasi acolo de unde le-ai luat. Pentru altii, sau pentru nimeni. Sa le lasi, la voia intamplarii, incercand sa nu privesti in spate. Sau sa privesti, dar asta sa nu-ti provoace drame. Sa privesti doar cand stii ca ai taria sa o faci. Desigur, e dureros. E dureros sa te desparti de ceva ce-ti place. E dureros sa renunti la gandul ca poti avea, mai ales atunci cand ai atins, ai tinut in mana acel ceva, si cand ai avut senzatia clara de bine, de implinire. Ba chiar ai avut dovada ca acel ceva in mana ta, se potrivea acolo. Dar din diverse motive, viata face ca acel ceva (general vorbind, acel ceva putand fi foarte divers), sa nu poata ramane la tine, cu tine. Si sa trebuiasca sa renunti. E greu. E dureros. Cine spune ca nu e dureros, minte. E important insa sa invatam devreme in viata, (aproape inainte de a invata sa vorbim articulat) acceptarea durerii. Impacarea cu ea. Acceptarea renuntarii. In mod elegant, cu capul sus si privirea limpede. Limitand, pe cat posibil, durerea, macar in timp, daca nu in intensitate. Chiar daca alaturi nu o vom mai avea pe mama care ne sopteste duios: « O sa-ti cumpere mama una la fel, sa fie a ta. » Mama nu va mai fi acolo, sau chiar daca va fi, mama nu va putea mereu cumpara ceva la fel. Cateodata…

📌
4💬 read more