Sunt pe internet de 11 ani. Am stat online ore intregi. Zilnic, cu extrem de putine exceptii. Cred ca as putea sa scriu o teza despre interactiunea umana pe internet. Din exemple concrete, trairi concrete, observatii succesive. Interactiunea cu orice pret. Chiar si cu pretul ridicolului, spuneam acum cateva saptamani. Insa n-am avut ragaz sa scriu, sa detaliez. Interactiunea umana, transformata, nu numai cu pretul ridicolului… Autentica sau deformata. Ziceam ca sunt de ani intregi pe internet. Ca sa-l citez pe un foarte bun prieten, care spunea asta despre el, dar mi-o insusesc, caci mi se potriveste si mie perfect, « eu locuiesc pe internet« . Daca ma cautati, acolo ma gasiti. E mai sigur decat orice alt mod de a lua legatura cu mine 🙂 In zorii internetului, am intrat in online cum as intra intr-o incapere cu necunoscuti. Si am procedat cum as fi procedat in viata. Eu sunt deschisa, directa, nedistorsionata. Vorbeam ca-n viata (frumos, politicos), ma prezentam ca-n viata. Raspundeam ca-n viata, si-mi aparam crezurile, ca-n viata. Eh, am invatat multe intre timp. Am invatat retinerea… M-am lovit de tipologii umane extrem de diverse, pe care poate ca in viata nu avusesem cum sa le intalnesc, deoarece realul este mai structurat in categorii (sociale, profesionale, etc). Naiva, am pus suflet. Am suferit cand niste neghiobi ma injurau. Atunci nu stiam destule cat sa inteleg ca era defularea lor, pentru ca in real nu valorau adesea nici o ceapa degerata. Am cunoscut oameni care isi faurisera complet identitati si-si construiau mitomanic trecuturi inventate. Din plictiseala de a-si trai viata. Din incapacitatea de a-si schimba viata. Din neputinta de a-si ameliora cotidianul. Din frustrarea de a nu putea fi nici macar 10% din ceea ce si-ar dori. Am vazut amoruri online, sfasieri online, ba chiar maternitati online (o sa ramana de pomina « copilul » Tiei si al lui Bebe — ea isi faurise o poveste, ca are un copil, ca va naste, ba chiar ne-a trimis poze… Era o fabulatie completa a unor minti bolnave. Nu mai putin adevarat insa este ca s-au cunoscut si ca el a bagat cutitul in ea). Am ascultat verzi si uscate. Am vazut oameni disonanti. Am vazut creatori de identitati pe banda rulanta. Am vazut ce inseamna sa fii atat de singur incat sa te agati de necunoscuti si sa iti creezi niste legaturi care sa-ti justifice existenta ca individ. Am purtat zeci, sute de ore de discutii aberante. Nu din partea mea, ci din partea interlocutorilor… Eu, asa cum v-am spus, am fost veritabila, mi-am aparat ideile, mi-am trait trairile (reale). Intens. Ca si-n viata. Am rezistat asalturilor unei intregi pleiade de ciudati, disperati, insigurati. Si apoi, plictisindu-ma de a le tot raspunde repetitiv ca nu sunt disponibila, am decis ca vreau sa fiu barbat pe internet. Si am fost barbat 2 ani. Un barbat foarte credibil. Ma saturasem sa trebuiasca sa explic mereu ca nu vreau nimic, nu astept nimic, nu-s disponibila, lasati-ma. Asa ca am devenit barbat, ca sa-mi recapat linistea. Si a fost ok…

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum ceva vreme, hoinarind prin librarii, observasem o colectie de carti, scoase de editura Art: « Primii mei blugi », « Prima mea betie », « Prima mea dezamagire in dragoste ». Nu cred ca autorii colectiei au prevazut o carte numita « Primul meu lesin », dar eu propun sa scriu aici prima nuvela din aceasta culegere de « prime experiente »… Nu mi-as fi dorit neaparat sa scriu aceasta povestire, dar… Pana la varsta asta nu am lesinat niciodata.  Indiferent cat am tras de limitele corpului meu, cat am abuzat de tot. Nu am lesinat nici dupa 4 zile de nesomn. Nici dupa 4 zile de nemancare. Nici la 67 de grade, in desert. Nici la suparari mari, nici la coarda intinsa a resurselor mele fizice. Ma stiu rezistenta si puternica. Chiar eram sigura ca nu pot sa lesin. In sensul ca nu am fost foarte prudenta, am trait extrem si destul de periculos, si daca nu am lesinat toti anii astia, nici nu credeam ca se poate intampla. Am dormit pe pamantul gol in Maroc. Am dormit in cort, langa scorpioni. Am condus ore intregi, in conditii extreme. Am muncit cate 20 de ore pe zi in proiecte importante, fara somn, fara mancare… Pur si simplu eram convinsa ca nu pot, ca nu stiu sa lesin. Ieri am inaugurat… Evident, involuntar. Eram la veterinar, in cabinet. In perioada asta am niste suparari foarte mari, lungi, importante si acumulate. Tinute in mine, in general. Am oameni din familie bolnavi, dusi cu salvarea, internati la spital, catelul bolnav de 10 zile, probleme profesionale, probleme de sanatate ale mele (am stat 10 zile cu falca umflata), probleme sentimentale. (insiruire arbitrara, nu in ordinea importantei). Eram la veterinar, si il tineam pe Zorro, care ma privea cu ochisorii lui atat de incarcati de dragoste, suferinzi, rugandu-ma parca sa il fac bine. Doctorita il sonda. Am inceput sa vad cheaguri de sange… Nu stiu cum sa explic, dar in acel moment, mi-au venit in minte toate lucrurile pe care le traversez in acest moment. Toate durerile, toate pierderile, toate absentele. Toate locurile goale. Toate prapastiile. Am simtit ca mi-e rau. Mi-am schimbat putin pozitia. Mi-am scos niste batiste din geanta. Vroiam sa ma asez, dar imi era rusine sa ii spun veterinarului sa se intrerupa. Eu eram stapanul cainelui, trebuia sa stau acolo. Probabil ca daca ma intrerupeam atunci si ma asezam pe scaun, ar fi fost in regula. Dar nu am spus nimic, contand pe faptul ca sunt puternica fizic. Si apoi nu mai stiu nimic. Dar absolut nimic. Ca un vid, ca o perdea neagra. M-am trezit (nici nu stiu dupa cat timp), in fund, pe jos, sprijinita de perete, cu cele trei femei in jur care-mi dadeau palme si ma udau, si incercau sa-mi dea sa beau apa dintr-o canita de cafea. Mi-a fost infiorator de rusine, m-am simtit penibil, am incercat sa ma ridic imediat. Nu am reusit. M-au rugat sa mai stau pana-mi revin, sa nu incerc sa ma ridic prea repede.  M-am speriat ingrozitor. M-am speriat pentru ca era prima data,…

Sapte ar fi, se spune, o cifra magica. Poate fi o cifra magica si atunci cand numara si exprima raul, durerea, absenta? Am inceput sa scriu, desi numaram minutele, orele, zilele, abia la implinirea a trei saptamani. Alta cifra vestita. Dar nu am inceput atunci tinand cont de reputatia acesteia. Am inceput sa scriu atunci, pentru ca atunci s-au dezlegat baierele comunicarii. Pentru ca pana atunci fusesem paralizata. Pentru ca pana atunci gestionasem cu greu, cu chiu cu vai, absentele. Toate acele seri imens de lungi, toate acele ore care treceau taraindu-se, toate minutele impregnate de absenta lui. In primele doua saptamani, am fost insotita cat s-a putut de mult. Nu am cautat in mod special asta, dar asa s-a intamplat. Si probabil a fost bine. Atunci, dupa primele doua saptamani, (in a treia zi de luni, prima fiind aceea), am facut ciorba, banal exercitiu, si am plans. In fine, scriam toate acestea ca sa argumentez ca nu avea legatura cu esenta asa-zis magica a cifrei 3, cu incarcatura ei. Acum, 7. Nu sunt neaparat patrunsa de acest sapte. Asa-zisa consistenta magica a cifrei, nu-s deloc convinsa ca modifica ceva. Cand e rau,  e rau. Si e rau. Pentru ca fara el, e intuneric. Pentru ca fara el, e frig. E retezare. E moarte. Simt in spate fiorii inghetati ai raului. Iar cifra 7 nu aranjeaza cu nimic lucrurile. Nu mi-e deloc bine. Mi-e rau. Cateodata doar rau, altadata rau-rau. 7, magica? Magie neagra poate… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It