Moi

Telepatie, radiografie, interior, scanare. Cateodata as vrea sa poti sa-mi radiografiezi gandurile. Sa mi le surprinzi in integralitatea, sinceritatea si plenitudinea lor. Nu mi-ar fi rusine de nimic din ceea ce gandesc, nu fata de tine. As vrea sa ma vezi in intregime in ce sunt si ce am. Asta pentru ca mi-as dori foarte mult sa-ti spun mii de lucruri si pentru ca timpul sau oboseala, sau motive din acestea practice (teribil de pamantesti), ma impiedica sa te fac partas al tuturor chestiilor din capul meu care merita ca tu sa le stii. Mi-esti drag si as vrea sa-ti dau ce-i mai bun si sa simti ce ganduri prielnice te insotesc din partea mea. Si de aceea as vrea sa imi citesti interiorul, sa vezi pistilul, dincolo de petalele bobocului, dar si din alte cauze. Intotdeauna sunt frustrata de lipsa de timp… poate maine, poate maine voi putea sa-ti redau tot ce am in mine, asa cum as vrea sa privesti si sa vezi dincolo de invelisul meu de carne, tot ce este inauntru. (e doar un strigat, o revolta, un protest, o dorinta cristalizata in cuvinte, dar e adevar pur, distilat.) share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Asta seara mi-a fost rau. Foarte rau, asa cum mie nu mi-e niciodata. Stiu, sunt lejer inconstienta, nu am medic de familie, si n-am avut niciodata, de cand m-am intors in Romania. Adica 10 ani, nu oricum. Pentru ca sunt sanatoasa tun. Asta e adevarul. N-am nevoie de medic, si Doamne fereste sa am nevoie 🙂 Dincolo de raul de asta seara, care semana cu un deochi (desi eu nu cred in prostiile astea), sunt un pic high. Nu, nu fumez. Nu, nu iau pastile. N-am avut tendinte niciodata. E bazat strict pe simtiri. Sunt tulburata. Traiesc niste momente un pic…. cel putin inaltatoare, spre… Am spus: confuzia sentimentelor e mai rea decat deriva continentelor. Nu, nu e vorba de  mine. Eu sunt parte din poveste, insa nu-s eu cea confuzata… Nici derivata, nici derutata.  Culmea, nu. Nu-s eu, de data asta, desi simt tulburarea. Eu doar traiesc betia. Cred ca de asta mi-a fost si rau. Ca o avalansa, ca  un vartej. Ca o cascada, de fapt. Parca si puterile mele sunt inzecite. Parca si farmecul meu (verbal, cel putin) e inzecit. Si totusi, corpul, atat de uman, de slab, isi cere drepturile, se face auzit. De aceea mi-a fost rau, dar nu conteaza, trecem peste asta. Ce traiesc, mi se pare, intr-un fel, un remake din Luceafarul. Pe care am pretentia ca trebuie sa il rescriu.Sa nu se mai termine trist. Am, in preajma mea, pe cineva, cald, ok, sigur,  care incearca sa ma ajute, ma place, e aici. Mi-a semnalat foarte uman lucrurile astea. Si totusi, eu nu pot, eu nu vreau. El e Catalin. Eu nu vreau Catalin,cu tot respectul pentru sentimentele sale, pentru disponibilitatea sa. Optiunea mea primordiala (si la drept vorbind, unica), este EL, luceafarul. Nemuritor si rece. Dar atat de stralucitor. Stralucirea lui ma face si pe mine sa lucesc, chiar daca sunt stravezie de oboseala si de surescitare. Stralucirea lui ma incita, ma excita. Stralucirea lui ma stimuleaza intelectual. Ma ridica in ceruri. Si raman acolo. Inalt, adanc, intens. Catalin e aici, aproape, pe undeva, lumesc. Ar fi suficient doar sa intind mana si sa spun « Vino », si el sa fie langa mine. E un om in regula, il respect si e ok, dar timpul meu e al altcuiva, inima mea e a altcuiva. Eu vreau sa rescriu Luceafarul. Sa nu se termine trist. Dar nici cu Catalin nu pot. Sincer, nu pot sa-l aleg niciodata pe Catalin, chiar daca ar fi solutia comoda, solutia la indemana, solutia de bun simt, Catalin, cel care mi-ar fi « usor ». Catalin, pe care il pot, poate, chiar tari la altar, daca as avea pasiuni din astea, perverse. Omul care e aici si ma vrea, si ma asteapta. Insa eu…. ehe, eu…. Eu sunt indragostita de un nemuritor si rece. Acest nemuritor si rece imi e un partener absolut inegalabil de discutii, cu care ma completez mental. Si am pretentia, ambitia, nebunia, sa cred ca il pot face altfel decat nemuritor si rece. Nu l-am luat in…

In contul meu de Facebook, m-a provocat cineva sa impartasesc trei obsesii, si apoi trei tabu-uri. Mi-a placut ideea, si provocarea de a gasi si a dezvalui aceste lucruri. Din spirit ludic, am acceptat.  A fost greu cu ambele, pentru ca nu e usor sa iti dezgropi si sa arati in plina lumina tabuurile, la fel cum e dificil sa iti definesti, cu onestitate si fara ocolisuri, obsesiile. Si totusi, am reusit. Si ma dezvalui aici. Trei obsesii 1. Barbatul iubit. Spun despre aceasta ca e o obsesie pozitiva. Se manifesta prin a plasa intotdeauna dorintele sale inaintea propriilor mele dorinte. Prin asimilarea gusturilor sale.  Prin imitarea involuntara, inconstienta, neconditionata, a anumitor comportamente ale sale. Prin dorinta de a-i face zilnic placerile. Prin permanentul gand la el, la ce isi doreste, pana la stergerea propriilor mele dorinte. Si mi-e bine asa. 2. Gramatica. Am o obsesie pentru vorbirea corecta in limba romana. Am tendinta sa vad greselile oriunde exista, ele imi sar in ochi, ma deranjeaza, iar omul care le face nu mai este, pentru mine, chiar la fel ca inainte. Forma imperfecta ma impiedica sa vad fondul. Glumesc, il vad, insa calitatea fondului este clar atenuata de forma. 3. Somnul. Mi-as dori ca cineva sa inventeze o pastila anti-somn, prin care sa ne putem regenera organismul si celulele gri fara somn. Somnul mi se pare o mare pierdere de timp. Toate aceste ore pe care le-am putea folosi cu totul altfel… Trei tabuuri Mi-a fost foarte greu sa le identific, tocmai pentru ca, tabu-uri fiind, le-am ingropat probabil undeva atat de adanc incat nu le pot aduce in lumina reflectoarelor. Le-am extras cu foarte mare greutate din fundul fundului lucrurilor, pentru a  numi nenumitul, macar o singura data in viata… 1. Moartea celor dragi. Pe mine nu ma sperie moartea mea. Stiu ca e parte din viata. N-am trait niciodata cu teama ca voi muri, nici macar cand mi-am asumat riscuri. Am gandit tot timpul ca traiesc in asa fel incat in orice moment as muri, nu regret nimic si mor cu gandul ca am trait frumos. Insa moartea celor dragi imi este insuportabila fie si numai ca gand. Ma arde si ma parjoleste, ma nimiceste. Creierul mi se scurtcircuiteaza la gandul ca ar trebui sa supravietuiesc mortii unei fiinte drage  (parinti, iubit, sot, copil, prieteni) 2. Razboiul. Urasc violenta sub orice forma ar fi ea, si mai ales uciderea omului de catre alti oameni. Nu pot citi carti cu razboi, nu pot vedea filme de razboi. Si nu dintr-o sensibilitate extrema, ci din refuzul mental pentru razboi. 3. Violenta familiala.  Am crezut foarte mult timp ca violenta intervine doar in medii sociale cu o educatie, cultura si cu un nivel de venituri scazute. Am crezut ca violenta este doar intre oameni nescoliti, care nu cunosc alt recurs de rezolvare a problemelor decat convingerea interlocutorului apeland la ghioaga. Am constatat ulterior ca e fals. Dar ma mahneste profund. Iar acest tabu se impregneaza de un grad superior de revolta…

Om bun, ramas fara grai din cauza unei emotii puternice, cumpar cuvinte. Sa nu fie nici prea lungi, nici prea scurte. Sa nu fie, insa, obisnuite. Sa fie din afara fondului comun de cuvinte al limbii. Sa poata fi folosite si dimineata si seara, la rasarit ca si la apus, dar si in toiul noptii. Sa fie destule cat sa le pot amesteca si recombina in asa fel incat sa iasa prin ele tot suvoiul de senzatii puternice, fara a fi diminuate starile sufletesti. Sa pot sa le folosesc pe acestea ca pe cele care au fugit, pentru a exprima exact lucrurile, asa cum le traiesc. Sa fie cuvinte prietenoase, adanci, cuvinte de dragoste, cuvinte de fericire, sa poata sa oglindeasca sufletul meu si sentimentele. As avea nevoie de o cantitate suficienta, cat sa fiu la adapostul unei rupturi de stoc ulterioare. Nu vreau sa mai raman fara cuvinte. Am nevoie de cuvinte. Pentru el, pentru ceilalti oameni din jur, pentru mine. Sa le pot ciopli in piatra, daca vreau, ca sa dainuie etern. Sa le pot scrie pe plaja, pe nisip, ca sa fie sterse de urmatorul val. Sa le pot scrie pe hartie ca sa i le trimit lui, omului drag. Sa le pot rosti la telefon sau la urechea lui, incalzindu-i lobul cu rasuflarea mea… Sa le visez, sau sa le ingan. Sa le spun raspicat, sau sa le soptesc. Sa ma descrie, asa cum sunt, sa descrie ceea ce vad, ce aud, si mai ales sa descrie ceea ce simt. Sa fie ale mele, ca sa le pot darui celorlalti. Vreau cuvinte: sa le soptesc, sa le cant, sa le impletesc in versuri, sa le recombin… Sa i le daruiesc lui pe toate, si sa mi se intoarca inapoi ecourile lor. Si eu sa le folosesc din nou, ca prima data, neincepute, neintinate, sincere. Si sa i le mai spun inca o data, inca si inca o data, pana la sfarsitul lumii, si chiar dupa acesta, ca un etern inceput a ceva ce nu are sfarsit. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It