lumea asta

Desi sunt mandra ca sunt romanca, sa ne intelegem de la inceput, ca sa nu-mi sara in cap unul si altul, ma sperie din ce in ce mai mult unele trasaturi ale poporului meu. Despre unele am vorbit deja: incapacitatea de a actiona, lipsa de respect. Astazi m-a frapat disperarea pentru mancare. La jurnalul tv, o stire despre romanii care pleaca, dupa vacanta de vara, inapoi la munca in occident si care stau la coada in vama. La intrebarea reporterului: « ce v-ati luat cu dvs », aud ingrozita  ca si-au luat pui congelati « ca sa tina pana in Italia« . Pui congelati? S-au terminat puii in Italia? Doamne, ce disperati ne reprezinta in afara granitelor! Nici nu indraznesc sa-mi inchipui cum se comporta in viata cotidiana acesti oameni, pe care atat ii duce capul: sa care pui din Romania in Italia, in portbagajul de la masina. Mai urmeaza sa care cartofi, si nu m-ar mira sa aud intr-o zi si asta! Suntem o natie de disperati. E ca intr-un film de Kusturica. Problema e ca nu e film, ci jurnalul TV.  Apropo de aceeasi idee, cineva mi-a povestit urmatoarele: « In urma cu cativa ani, am mers la un training in Cehia. Eram un grup de vreo 30 de romani. Acolo am fost cazati intr-un bloc cu 12 etaje (apartinea de compania la care lucram). La 500 de m de blocul unde stateam, era un hipermarket (Tesco). Cand am mers acolo prima oara, am fost socati. Preturile erau extrem de mici. Magazinul avea program non stop, asa ca romanii cumparau mancare MASIV.  Ca sa ajungem la magazin, trebuia sa mergem pe langa o autostrada foarte circulata. Preturile fiind extrem de mici, grupul acesta de romani facea cumparaturi aproape continuu. Vedeai romanii cu caruciorul de la hipermarket pe trotuarul de langa autostrada, pana la liftul blocului. Cehii erau socati… La fel de socati au fost si cand au pus un automat de cafea in holul de la intrarea in bloc. De ce? Pentru ca nu se asteptau ca la orice ora din zi si din noapte sa fie coada la cafea. Bineinteles, toti erau romani. » Am fost absolut intristata de o asemnea poveste. I-am si vizualizat, la propriu. Ca furnicile,  fir continuu pe langa autostrada pana la bloc, zi si noapte. Cred  ca nici natiile cele mai flamande din lume nu fac asa ceva. Eu pot sa inteleg unele temeri si frustrari la cei care au trait penuriile din magazine, insa totusi ! Acestia, din poveste, erau niste oameni de un anumit nivel, probabil angajati la o multinationala, pentru ca au fost trimisi la training in strainatate, si firma probabil destul de importanta, caci avea bloc propriu… E infiorator. Ce motiv au oameni de 30-40 de ani, si de un anumit nivel social, sa faca asta ? Imi amintesc si de un amic, care acum cativa ani imi povestea ca se aprovizioneaza de la supermarket cu baxul de ulei, ca acasa are intotdeauna un bax intreg, neinceput,  si unul din care consuma. Iar daca  incepe…

Am locuit, timp de 10 ani, ani definitorii pentru un individ (cei in care m-am transformat dintr-un copil intr-o femeie), in alta tara. Nici nu conteaza neaparat care, in contextul a ceea ce vreau sa scriu acum. Revenita aici, (constransa de imprejurari de familie), am avut surpriza, si durerea de a constata ca in propria mea tara, pe plaiurile natale, nu exista RESPECT. Nu exista. Nu contezi, ca individ. Esti un nimeni. Nu contezi pentru semenii tai, nu contezi pe strada, nu contezi in metrou, nu contezi pentru angajator. Esti un nimic. Un zero. A fost un soc mare. Mai ales cand esti obisnuit altfel. In alte parti simti ca esti respectat PUR SI SIMPLU ca individ, pentru ca existi. Cand am revenit in Romania, un prieten foarte bun mi-a spus: « Pleaca inapoi. Nu esti destul de smechera sa traiesti aici. » Da, recunosc, avea dreptate, nu sunt destul de smechera. Nu sunt destul de smechera sa dau din coate, sa calc pe cadavre, sa scuip pe strada si in capul semenilor mei. Nu sunt destul de smechera sa dau mita. Nu sunt destul de smechera sa fac cu ochiul cuiva in sens de « hai ca ne intelegem noi, o sa fie bine« . Nu sunt destul de smechera sa umblu cu parandaraturi, cu retururi de profit. Mica intamplare, cea mai recenta, pentru a ilustra ce spuneam cu lipsa de respect: azi, pe aleile unui centru comercial mare (si Dumnezeu stie ca sunt largi acele alei). A trecut un individ cu tricou mulat si lant mare de aur pe langa mine, cu toate insemnele caracteristice ale cuiva desemnat ca « manelist ». Eu nu spun asa, ca sa nu sariti in sus. Era un cetatean roman, vi l-am descris. Trecand pe langa mine, desi aleile sunt largi, slava Domnului, si libere, m-a busculat si m-a lovit atat de rau cu jumatate de corp (umarul si pieptul), incat era sa ma arunce la 1 m. Credeti ca a schitat macar un gest de « ah, ma scuzati? » Bineinteles ca nu. A intrat voluntar in mine, si s-a amuzat cu amicii lui. Credeti-ma, in 10 ani de mers in centrele comerciale din alte tari, NICIODATA asta nu s-a intamplat. Parintii mei stau intr-un cartier reputat in regula, in capitala, Tineretului. Si eu in acelasi cartier, la vreo 5 minute distanta de ei. Preturile apartamentelor sunt mari, e unul din cartierele considerate ok. Ei bine, asta seara la opt, pe lumina, am trecut pe la mama. S-a aciuat langa blocul lor un aurolac. L-am vazut stand in fund pe niste trepte si tragand din punga. Pe lumina. Mi-a fost teama sa ies din masina, avea o privire rea, mai rea decat pitbull-ul de la birou. Politia nu face nimic. Nu ii aduna. Un din asta e in stare sa-mi dea in cap si ziua…. halal oras, halal capitala civilizata. Da, si compar chestii comparabile. Sigur ca in Bronx e periculos. Sigur ca in cartierele nord din Marsilia e periculos. Sigur la in Cite Berthe din La Seyne sur Mer e urat….

« Te iubesc » sunt niste silabe extrem de importante. Rezonanta lor vibreaza pana in fundul sufletului, pana in cel mai mic si nesemnificativ por. « Te iubesc » il inalta pe cel care rosteste si pe cel care primeste. Insa nu poti iubi orice, oricat, oricand. Folosind « te iubesc » prea des si in conditii prea trase de par, il devalorizezi. Si te devalorizezi. In momente disproportionate, cu persoane nefiresti, si fara argumente, spunand « te iubesc » nu poti decat sa obtii efectul invers. « Te iubesc, pentru ca esti un om minunat« , atunci cand nu cunosti omul, este aproape o insulta pentru el. Si in primul rand pentru tine, cel care rostesti asemenea lucruri. Sigur, exista toata sleahta de oameni carora le place lingusirea. Si atunci, acest « te iubesc pentru ca esti un om minunat« , curge ca un susur lin si dulce in urechea lor , pentru ca asteapta sa fie lingusiti si « carres s dans le sens du poil ». Dar lasandu-i pe aceia la o parte, pentru un om integru si cu capul pe umeri, declaratiile teatrale, pompoase si fara acoperire, cu « te iubesc », trezesc suspiciunea, cel putin. Si daca nu ti-ai dat seama ca vei putea trezi asemenea banuieli, asta arata deja cat de putin cunosti omul pe care pretinzi ca-l iubesti. Imi trezesti suspiciunea, da, daca la un moment dat ma cunosti pe mine, nici profund, nici demult, ma cunosti in mod total superficial, avem o relatie de circumstanta, ca atatea legaturi sociale din aceasta lume, si apoi incepi sa-mi spui « te iubesc ».  Si nu numai suspiciunea. Chiar ai efectul invers. Iubirea e ceva visceral, e ceva din adancuri, e adevarat ca si moartea. Iubirea nu e o cortina, nici o bautura dulce, de fluturat pe la nasul oricui, in orice situatie, doar pentru a atinge anumite scopuri sau a acoperi anumite nevoi. Iubirea e in primul rand ingaduinta… Iubirea e cunoastere. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum catva timp, nici macar prea mult, in mai, cand mie nu-mi era prea bine, si se intamplasera in jur niste nenorociri, imi era teama pentru ai mei. Nici macar nu indrazneam sa gandesc, dar undeva acolo, era teama surda… Atunci, un prieten bun, de fapt prietenul meu cel mai bun, caruia i-am destainuit apasarile mele, a spus asa: « Mama ta rezista. Este puternica, are un motiv mare pentru care nu va pleca – trebuie sa aiba grija de tine. » Pana si el observase. Da, am realizat atunci ca aceasta este una din cele mai importante valori cu care am fost crescuta. O valoare si o certitudine: faptul ca mama imi este alaturi, ca va sta aici oricat de mult, ca nu ma va parasi, orice ar fi. Si stiu, o simt, este aici. Ii multumesc pentru ca a facut si face asta, si mi-o doresc alaturi etern. O iubesc pentru ca este asa, si pentru ca este puternica. A fost exemplul meu, iar cu exemplul acesta sub ochi am crescut. O mama in toata puterea cuvantului, mama suprema. O respect si o iubesc, chiar daca ne ciondanim cateodata pentru nimicuri. Mi-a stat alaturi intotdeauna si m-a sustinut mereu, dincolo de toate. A fost magica, pentru ca a stiut sa-mi insufle binele si raul, fara sa-mi interzica nimic. Drept pentru care nici n-am fost tentata sa fac pe dos, pentru ca nu mi-a spus « NU » la nimic… Dar a avut incredibila putere de a-mi ghida pasii pentru a gasi singura ce e bine si ce e rau, si a-mi creea un puternic set de valori. Nici viata ei n-a fost perfecta. Desi e o femeie minunata, a suferit mult. A avut destule motive de durere. Insa mi-a fost un model deosebit, si a trecut peste toate relele, pentru mine. Si eu am avut perioade negre, de depresie, acum niste ani. Stiu cum e, din pacate. Nu vreau sa vorbesc acum si aici despre asta. Ma lupt cu demonii mei, ei nu sunt niciodata foarte foarte departe. Spun asta ca sa ne intelegem ca nu vorbesc din exterior. Dar daca esti depresiv, nu faci un copil. Si atunci esti liber sa te arunci de la etaj sau sa orice (desi nu e crestineste, dar eu judec atat de putin oamenii, si ii iau asa cum sunt, incat sunt gata sa accept si asta! ). Exista oricum cei apropiati, pe care ii ranesti oricum… dar nu e la fel. Sunt adulti. Adultii se refac. Adultii rezista. Dar nu poti condamna un copil.  Pentru mine, femeia care face asta e zero, indiferent cine este ea. Mi se pare un egoism oribil, sa nu te mai gandesti decat la tine, atunci cand ai un vlastar de viata in camera de alaturi. Cand faci un copil, nu e ca atunci cand iti iei un ficus. Sau ca atunci cand iti iei catel. Si nici pe un catel nu-l lasi singur, si catelul e un sufletel, un membru al familiei. Daramite un copil. E o crima sa-l…