sarbatori

Sa va fie mai ales liniște. Sănătate și iubire! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De cand am revenit in Romania, adica de cativa ani, lunile mele decembrie contineau tristeti adanci. Nu din cauza tarii, si precizez momentul doar ca si reper cronologic. Depresia isi facea aparitia candva la sfarsit de noiembrie, inceput de decembrie, si nu ma parasea decat pe la jumatatea lui ianuarie, cu mare dificultate.  Uneori statea pana in februarie-martie, daca iarna era urata. Nu e nicio fericire sa fii singura in decembrie. Mie mi se pare ca bucuria nu are sens in singuratate. Ea se amplifica doar atunci cand o imparti, cand o citesti in ochii celuilalt si in strangerea sa de mana. Altfel, bucuria nu-i intreaga. Desigur, am noroc sa am o familie care ma iubeste enorm, prieteni… Si totusi, decembrie era un moment greu. Nu de putine ori am petrecut noaptea de 31 decembrie singura acasa. Alegerea mea, evident. Mi-era sila de toti clopoteii, luminile, artificiile si sampaniile din lume. Anul acesta am realizat, destul de tarziu, intr-un decembrie bine avansat, adica pe 22, ca nu m-a mai cuprins depresia. Desigur, am nelinisti, am tristeti, dar nu stari permanente, ca in alti ani. Am zambit cand mi-am dat seama. Eram acasa la niste prieteni. I-am cunoscut anul acesta, si totusi imi sunt dragi si mi-au fost alaturi. Si ei, alaturi de ceilalti prieteni ai mei, si de restul lumii din jurul meu, au contribuit la faptul ca era 22 decembrie si eu doar ma gandeam la depresiile anilor trecuti. Sigur, ma gandesc cu teama, nu-s la adapost de ele, dar judecand absolut impartial, suntem pe 23 si inca nu m-a cuprins starea aceea. Ii imbratisez pe toti cei care au fost aici,  alaturi de mine (se stiu ei), cu o mentiune deosebita pentru verisoara mea. Dragii mei, multumesc ca m-ati facut sa rad, ca m-ati scos din tristeti, ca m-ati scuturat, ca m-ati luat (cateodata insistand mult ca sa vin) la monopoly, la dans, la whist, la bere, la munte, la restaurant. Multumesc ca ati tras de mine cand insistam sa stau singura zile intregi, ore intregi. Multumesc ca m-ati dojenit cand nu mancam zile intregi. Multumesc ca ati dat acele telefoane in momente care conteaza. Multumesc ca m-ati ascultat, si sper ca am stiut si eu sa fiu un prieten bun pentru voi. Ma stiti acum, stiti ca nu-s intotdeauna comoda, pentru ca am obiceiul sa spun direct cand ceva nu-mi convine. Dar eu consider ca numai asa se poate pastra o relatie sanatoasa… Nu se poate construi nimic solid, mai ales in domeniul relatiilor umane, pe o fundatie subreda, care ascunde lucruri nespuse. De la Mos Craciun eu vreau multe lucruri minunate pentru prietenii mei. Si mai vreau sa-i reamintesc ce i-am cerut anul trecut. Si mai vreau iubire, apreciere si echilibru. De restul ma ocup eu, restul se cumpara cu bani si pot sa muncesc ca sa cumpar. As fi dorit ca textul acesta sa fie unul care sa respire bucurie si prin care sa le multumesc celor dragi, care mi-au facut anul frumos, si care m-au…

Desi sunt mandra ca sunt romanca, sa ne intelegem de la inceput, ca sa nu-mi sara in cap unul si altul, ma sperie din ce in ce mai mult unele trasaturi ale poporului meu. Despre unele am vorbit deja: incapacitatea de a actiona, lipsa de respect. Astazi m-a frapat disperarea pentru mancare. La jurnalul tv, o stire despre romanii care pleaca, dupa vacanta de vara, inapoi la munca in occident si care stau la coada in vama. La intrebarea reporterului: « ce v-ati luat cu dvs », aud ingrozita  ca si-au luat pui congelati « ca sa tina pana in Italia« . Pui congelati? S-au terminat puii in Italia? Doamne, ce disperati ne reprezinta in afara granitelor! Nici nu indraznesc sa-mi inchipui cum se comporta in viata cotidiana acesti oameni, pe care atat ii duce capul: sa care pui din Romania in Italia, in portbagajul de la masina. Mai urmeaza sa care cartofi, si nu m-ar mira sa aud intr-o zi si asta! Suntem o natie de disperati. E ca intr-un film de Kusturica. Problema e ca nu e film, ci jurnalul TV.  Apropo de aceeasi idee, cineva mi-a povestit urmatoarele: « In urma cu cativa ani, am mers la un training in Cehia. Eram un grup de vreo 30 de romani. Acolo am fost cazati intr-un bloc cu 12 etaje (apartinea de compania la care lucram). La 500 de m de blocul unde stateam, era un hipermarket (Tesco). Cand am mers acolo prima oara, am fost socati. Preturile erau extrem de mici. Magazinul avea program non stop, asa ca romanii cumparau mancare MASIV.  Ca sa ajungem la magazin, trebuia sa mergem pe langa o autostrada foarte circulata. Preturile fiind extrem de mici, grupul acesta de romani facea cumparaturi aproape continuu. Vedeai romanii cu caruciorul de la hipermarket pe trotuarul de langa autostrada, pana la liftul blocului. Cehii erau socati… La fel de socati au fost si cand au pus un automat de cafea in holul de la intrarea in bloc. De ce? Pentru ca nu se asteptau ca la orice ora din zi si din noapte sa fie coada la cafea. Bineinteles, toti erau romani. » Am fost absolut intristata de o asemnea poveste. I-am si vizualizat, la propriu. Ca furnicile,  fir continuu pe langa autostrada pana la bloc, zi si noapte. Cred  ca nici natiile cele mai flamande din lume nu fac asa ceva. Eu pot sa inteleg unele temeri si frustrari la cei care au trait penuriile din magazine, insa totusi ! Acestia, din poveste, erau niste oameni de un anumit nivel, probabil angajati la o multinationala, pentru ca au fost trimisi la training in strainatate, si firma probabil destul de importanta, caci avea bloc propriu… E infiorator. Ce motiv au oameni de 30-40 de ani, si de un anumit nivel social, sa faca asta ? Imi amintesc si de un amic, care acum cativa ani imi povestea ca se aprovizioneaza de la supermarket cu baxul de ulei, ca acasa are intotdeauna un bax intreg, neinceput,  si unul din care consuma. Iar daca  incepe…