Crezuri

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: « Cate zile mai avem? » Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi. « Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii? » « Pana crești mare? » A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care « bat » orice manual sau regula tarziu invatata. Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere. Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile. Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta. Si acum sa « combinam » cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata « sporadic », intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le. Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de « morti » vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Dacă ești răutăcios pentru ca ești nefericit, tine minte ceva: răutatea nu te va face fericit, iar în continuare vei fi nu numai nefericit, ci și singur, pentru ca lumea îi evita pe cei care fac rău. Nu am inteles absolut niciodata de ce o parte din cei nefericiti simt nevoia sa faca rau celor din jur. Mi-e greu sa cred ca asta ii scapa de problemele lor. E fix fara efect, iar reversul este si mai neplacut, lumea ajunge sa ii evite, sa se fereasca de ei, caci nu cred ca cineva are nevoie in jur de oameni care lovesc fara motiv. Manevra de a arunca venin spre altii este teribil de paguboasa, deci, si nejustificata. Perdanta pe toate planurile. Dacă nu știai de ce ești nefericit, acum știi. Daca vreunul din ei ar sta sa judece exact ce ii aduce un asemenea comportament, ar observa ca nu numai ca nu-i amelioreaza viata, dar, dimpotriva, ii indeparteaza de ei si pe cei care pana atunci erau dispusi sa stea langa ei, si sa-i ajute. Vorba dulce mult aduce, are romanul o vorba. Daca nu poti spune ceva simpatic, mai bine taci. Daca improsti cu noroi si musti, asta nu iti va face viata mai roz. Nu va remedia nimic din trecut, și mai ales nu va ameliora viitorul. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-a ferit Dumnezeu sa imi dea prin cap vreodata sa-mi compar iubitii – trecuti, prezenti, viitori- (oamenii care imi stau alaturi si pe care i-am iubit sau ii iubesc). Niciodata, dar NICIODATA nu am comparat, nici macar o fractiune de secunda pe nimeni cu nimeni, ca sa rezulte un mai sus, mai jos, egal cu. Nu exista grad absolut, oamenii sunt diferiti si frumosi in diversitatea lor. Emotiile nu se pot masura, iar oamenii care le provoaca nici atat. Mai cred ca in momentul in care compari, inseamna ca nu esti desprins de trecut. Si asta nu e bine pentru cine iti sta alaturi. Fie ca e pe post de medicament (sa te ajute sa te desprinzi), fie ca e real…. insa comparatia nu trebuie sa aiba nici macar loc in mintea ta. Niciodata. Cum as putea compara o inaltare, o luminare a sufletului? cum as putea compara un strigat? o caldura? o pornire? cum as putea compara un suvoi de lacrimi, o bucurie, un suras? Cum as putea compara un hohot de ras cu altul? Cum as putea compara o inflexiune de voce cu alta? o dezlegare? Cum as putea compara vibratia? Mai prozaic si din popor, cum sa compari mar cu par? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Când ai un copil, il protejezi de rele. Când iubești pe cineva, il ferești de o parte a lucrurilor, care l-ar putea dezechilibra. Maaaaaare, imensa grija la proporții, însă. Prea multa omisiune înseamnă îndepărtarea de realitate, iluzia unui univers paralel și minciuna pana la urma.Luciditatea este importanta. Desi, uneori, antreneaza durere. Insa e mai bine sa fii lucid, sa analizezi corect lucrurile, situatia in care esti sau potentialul viitor. Cumva, e mai bine sa stii si sa intelegi ce ti se intampla si ce poate urma. Nu e bine ca din dorinta de a proteja oamenii sa le ascunzi lucruri. Pentru ca distorsioneaza realitatea, ori asta e si mai dureros decat luciditatea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It