Crezuri

Spune un om inteligent, pe FB, aseara: « Unele femei de azi vor ca bărbat să: « te trezești în fiecare dimineață să mergi la serviciu, să iei/duci copilul de la grădiniță, să faci curat, să speli, să gătești şi să mai ai timp şi pentru tine… » dacă se poate ar mai vrea şi ca acesta să închidă ochii când ea mai zăboveşte cu vreun şefuleț, instructor de fitness sau de yoga Păi ăla nu e bărbat! E o mamă eroină!«  e partial adevarat 🙂 Partial, insa, exagerat 🙂 Sotul meu, francez fiind, impartea cu mine sarcinile de toate felurile (noi n-am avut copii, dar cu fosta sotie, cu care a avut copii, a impartit si schimbatul de pampers, dus la scoala, etc), si asta nu-l facea mai putin masculin, mai putin puternic, mai putin barbat. Iar faptul ca impartea cu mine sarcinile din casa, nici nu inseamna ca eu nu faceam nimic. Faceam lucrurile in doi. Si, important, cu iubire si cu bucurie. Comuna. Cel care venea acasa mai devreme, care avea mai mult timp, ala se apuca de {aspirat, spalat vase, calcat, gatit, pus masinile de spalat, etc} Asta ne lasa mai mult timp liber impreuna (de lenevit, plimbat, uitat la filme, facut orice iti trece prin cap, noi si jucam mult, eram jucatori amandoi- eu inca mai sunt, el nu mai este pe lume, jucator sigur a rămas si in lumea de dincolo, abia astept sa mai facem cateva partide– de ale noastre) Și mai aveam « obiceiuri » comune, le trec sub tacerea intimitatii 😉 De la un român nu cer/nu astept acelasi lucru, inteleg perfect particularitatile regionale, ca sa zic asa (totusi, e tara mea natala 😀 ), dar nici n-as aprecia ca eu sa fiu coplesita de munca si el sa stea cu mancarea gatita (de mine) in frigider, asteptand sa vin eu acasa la ora 22 de la munca ca sa i-o incalzesc, ca el nu si-o poate incalzi… ca nu-i permite postura de mascul, e sub demnitatea lui sa se ridice sa si-o incalzeasca (nu e un exemplu exagerat, cunosc cazuri concrete fix asa). Sincer, as admite asta de câteva ori (sunt înțelegătoare, nu rup capul din prima), dar nu ca regula generala…  Cred ca e ok sa impartim si placerile si neplacerile. Si obligatiile, si distractiile. Si finantele. Nu-s nici de acord cu principiul: unul ia banii altuia si « tine casa ». Nu, frate. Platim cheltuielile comune impreuna, apoi fiecare cu banii lui, ca de aia muncim. Poate vreau sa iti fac o surpriza, e cam stupid sa iti cer bani ca sa ti-o fac. Poate vreau sa te invit la restaurant/sa te duc in vacanta/sa-ti cumpar o carte, un obiect de arta, ceva de imbracat. Vreau sa o fac pe banii mei, nu pe banii din pusculita comuna. Si nici sa mint ca sa iau banii din banii pusi la comun. Si nu, nu vreau banii tai, asa ca nici tu sa nu ii vrei pe ai mei. Ajut, la nevoie, oricand trebuie. Dar ca…

De cand ma stiu, am fost foarte independenta. La 18 ani am plecat sa-mi fac studiile in Franta, singura, fara nimeni din familie sau vreun prieten. Direct din casa de la mama, unde am fost rasfatata mereu. A fost excelent, am adorat orasul, oamenii, studiile, totul. Am cunoscut natii diferite, am avut prieteni portughezi, mauritanieni, libanezi, senegalezi, si bineinteles, majoritar francezi 🙂 Insa inca imi amintesc de uimirea vecina cu sperietura a unei femei de 38 de ani, cand eu aveam 18, frantuzoaica din Bordeaux, care ma intreba cum ma descurc eu cand merg la Paris, singura la varsta mea? La 26 de ani am plecat singura la New York, trei saptamani. Colegii mei de la ziarul francez la care lucram atunci erau foarte speriati, ei nu fusesera singuri nici pana la Paris, (noi eram in sudul Frantei, nu le-ar fi trecut prin cap sa traverseze oceanul si sa calatoreasca singuri.) Eu muream de ras de mirarile lor si le spuneam, zambind angelic, invariabil: « Uitati ca eu sunt nascuta la 3000 km si traiesc singura aici, deci…. ce mi-e aici, ce mi-e la NYC. » Si a fost extraordinara calatoria, evident. La 27 de ani am venit singura in Romania, cu masina (conducand 3.000 km). Si m-am bucurat de drum. De fapt, ador sa conduc 😉 Nici nu mai enumar calatoriile facute prin Romania, mii si mii de km singura. Nu vreau prin asta sa spun ca am facut vreo fapta de vitejie, nu contin frazele astea nicio nuanta de lauda, le-am dorit cat se poate de neutre. Vreau doar sa explic despre a calatori singur, ce minunat poate fi. Cum simti toate gusturile, mirosurile, cum vezi orasele, nefiind absolut deloc perturbat sau preocupat de altceva. Ma simt bine cu mine insami si, evident, luand in calcul imponderabilele, nu ma arunc chiar cu capul in gol, insa nu mi-e deloc teama sa calatoresc singura. Si nu numai teama, ci nimic. N-am strangeri de inima. Ma simt bine, iar singur poti respira mai bine orasul, locurile in care esti. Iti poti face programul exact cum vrei, mananci la ce ora doresti, ce doresti, te culci tarziu sau devreme, te duci unde vrei, cum vrei, stai cat doresti, scurtezi, prelungesti sejurul… Calatoria cu un tovaras nepotrivit de calatorie poate deveni un cosmar. Si nu cred ca cineva vrea sa-si transforme vacanta in cosmar. Poti sa dai peste oameni total diferiti de tine, inchisi, care nu comunica cu exteriorul (respectiv cu tara in care esti si locuitorii ei). Poti da peste cineva care iti atarna ca o piatra de moara de picior si care iti strica bucuria momentelor. Fara sa realizeze, chiar, fara intentie, doar pentru ca suntem, noi oamenii, foarte foarte diferiti intre noi. Ritmuri diferite, abordari diferite, deschideri diferite de spirit. Sunt flexibila si fac concesii, insa sunt unele lucruri care sunt prea de tot, care ma scot din minti, si peste care nu prea pot sa trec, cum ar fi incapatanarea de a crede ca oricine trebuie sa vorbeasca romana si sa te…

Trecutul apartine tuturor celor care l-au trait. Daca faci pace cu ce ai trait, daca esti multumit de ceea ce ai facut, daca nu ai in spate lucruri de care sa fii suparat, totul e in regula. Pare simplu, dar doar pare. Armonia cu sine si cu lucrurile din spate nu e o treaba foarte evidenta… Intelegand prin « lucruri de care sa fii suparat », lucruri cu care nu te impaci, de care iti este rusine. Caci altfel de suparare cu trecutul, nu incape in vorba. Trecutul e trecut, si e total non-constructiv sa fii suparat pe ceva ce n-a mers cum iti doreai. In plus, ideal este sa fii mandru sau macar mediu multumit de ceea ce ai incercat sa faci si de ceea ce ai facut in toate imprejurarile. Mai conteaza ca ai incercat mereu sa faci bine sau cat mai bine, cel putin fata de tine insuti. Am în spate extrem de puține lucruri/momente de care sa îmi fie rușine. Așa sper sa trăiesc și în continuare. Desigur, am uneori neimpliniri. Incerc sa invat ceva din fiecare din ele. Incerc sa nu imi stirbesc increderea, sa nu ma abat de la tinta, sa raman la fel de luminoasa, copilaroasa, increzatoare. Incerc sa nu ma blazez si sa nu ma innegurez din cauza greutatilor pe care le-am traversat sau pe care le infrunt in prezent. Uneori plang, dar este moment din viata. Intotdeauna sper la bine, si vreau sa cred ca am sa pot sa ma uit cu pace in spate.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Caut o hartie importanta si parca as cauta acul in carul cu fan. Nu disper, cred ca o voi gasi, candva. Insa, intre timp, gasesc tot felul de chestii care imi amintesc viata mea. Una peste alta, la gramada, intr-o ordine aleatorie, non-cronologica si chiar non-logica, imi sar in fata, gata deschise, scrisori, texte publicate sau ne, carti postale primite sau trimise (da, ale mele catre bunica, am dat apa la soareci cu ocazia asta, ea le pastrase, eu m-am mutat in noul apartament impachetand totul, deci si pe ele), contracte cu clientii firmei mele, propuneri de comunicare, planuri, multe planuri, facturi, chitante, fotografii. Si iar scrisori, de dragoste, de despartire, de alean. Si iar contracte. Notite de mana, liste. Numere de telefon. Cuvinte scrise in graba, pe coltul unei foi. E incredibil cum viata noastra se poate descrie printr-o succesiune de hartii. Avignon, Porquerolles, New York. Si cuvinte. Certificat de nastere, diplome, carnete de note, iar diplome, certificat de casatorie, eventual de divort, contracte de munca, legitimatii, carti de vizita, programe de la conferinte, schite de texte, texte intregi…. Certificatul de deces.         share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It