Crezuri

M-a intrebat cineva ceva ieri pe blog, adica aici. Si raspunzandu-i, mi-am dat seama cat de multe stiu, cat de multe am trait, cat de multe am… murit. Intreba de ce am plecat, si daca-l mai astept…. « Am plecat pentru ca biletul meu de avion era dus-intors, si pentru ca nu a stiut sa spuna “ramai”, altfel decat insistand sa mergem la medic (cazusem pe scari, ma lovisem destul de rau). Stiam amandoi ca daca mergem la medic pierd avionul. Dar n-a spus nimic decat o insistenta absurda si indelunga cu “hai la medic”. <Ramai> e un lucru prea serios ca sa poata fi aproximat, din pacate. Nu pot auzi si intelege “ramai” decat daca persoana din fata mea pronunta “ramai”. Nu-mi asum singura decizii care implica doi oameni, nu fortez pe nimeni la nimic. Oamenii trebuie sa invete sa vorbeasca, atunci cand doresc ceva. » Asa am raspuns ieri. In rezumat, asta e viata. Avem ades bilete dus-intors, care ne conditioneaza. Toata viata e o inlantuire de bilete dus-intors. Oamenii nu stiu sa spuna ce gandesc, atunci cand nu e prea tarziu. Teama, nehotarare, inconstienta? orice ar fi, e pierdere de viata. E trist, dar n-am murit atunci. Nici urmatoarele dati. Si nu voi muri nici viitoarele dati. Desi mor de fiecare data, paradoxal. Deja stiu. Aproape ca mi-e dor de timpul cand nu stiam toate astea. E o amaraciune in aceasta « stiinta ». Desi, cumva, pentru ca stiu, ar trebui sa doara mai putin. Si detectez greselile. Altora. Pe ale mele inca nu, aceea e treapta urmatoare, probabil. ps. Mai am, din nou, o ora pana la imbarcare share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pe locuri, fiti gata, start! Trois, deux, un, partez! Liber la datul la gioale, liber la pusul poalelor in cap, liber la loviturile sub centura. Te-a lovit? Loveste, ca doar de aceea esti o doamna. Une vraie dame, adica. Scriam asta, de ziua mea (??!!!!!????). Dar fara sa stiu ca Valerie, iubita inselata, o sa i-o traga lui Hollande mai rau decat Lewinsky cu rochia ei patata lui Clinton. Vorba aia, scripta manent, la vremea aia, adica in iunie, nu stiam ce coace femeia. Sa te fereasca Dumnezeu de femeia inselata si suparata (femeia aia femeie tipica). Deci, scriam: « Scoala franceza versus scoala americana: flirturile presedintilor francezi (si-s mai multe, de la familia paralela a lui Mitterrand, cu fata Mazarine, dintr-o relatie alternativa, pana la iubirile lui Hollande cu Julie Gayet, si luam doar istoria moderna), considerate toate normale si tinand de “viata privata” (firesc si pentru mine, ca deh, am stat prea mult in Franta ca sa nu fie si felul meu de a gandi), versus afacerea Lewinsky, scandal, proces, mare deranj in puritanismul american. Tribunal, marturii, probe (abjectă rochita patata exhibata mondial, ce idee sa o arati lumii intregi – as putea intelege doar ca o pastrezi intr-un sertar, din iubire, si ca o privesti nostalgic in singuratate, din timp in timp, un soi de fetisism, dar nu ca o folosesti ca “arma”), acuzarea omului cum ca daca si-a mintit sotia sigur va minti o tara intreaga, si nu doar in ce priveste “son histoire de fesses”, dar si cu restul, oricare. » Dar apropo de Hollande, nu stiu care cui i-a tras-o mai rau: el iubitei lui inseland-o cu alta, sau ea lui scriind cartea. As paria ca ea, ca lovitura ei e mai grea. Cred ca e cel mai rau sa scrii din secretele de alcov. Si nu orice alcov, ci prezidential. Desi ea pozeaza in victima ranita, nu stiu cat e de corect sa iti valorifici durerea femeii inselate dezvaluind desuurile relatiei (aceasta e o turnura retorica de fraza). Cumva, pasul lui stramb, relativ comun cu al altor masculi, l-a costat cam scump, iar ea a valorificat pragmatic si fara scrupule momentul: si-a asigurat o glorie, chiar daca vremelnica si condamnabila (caci mie nu mi se pare nimic grozav sa « dai din casa », sa lovesti public omul pe care l-ai iubit, sa nu fii loiala pana la capat, macar din decenta). Evident, ca lovitura de marketing, e importanta: cartea iubitei inselate a unui presedinte in functie, care ranita l-a parasit, se vinde ca painea calda. Ce n-a facut presa de scandal pe cai ocolite, a facut Valerie, pe direct: le-a deschis usa dormitorului si chiar mai mult. A nu se intelege ca o admir sau o apar…. Dimpotriva. Doar ma uit la « fenomen » si la lipsa de moralitate, de ambele parti de data asta. Ca nu numai el e vinovat. El e « vinovat » doar de pasul gresit in afara relatiei. Ea, insa, e vinovata de lipsa de loialitate, de dezvaluirea unor lucruri intime. Femeia asta probabil va ramane…

Cand cineva te raneste, doare si ai tendinta sa te inchizi in tine insuti, sa iti spui ca oamenii sunt fundamental rai, ca nu trebuie sa ai incredere in ei, si ca nu trebuie sa mai astepti nimic. Esti ca un animalut haituit. Te insingurezi, te condamni. Ii judeci pe noii veniti in viata ta prin prisma ranilor pe care ti le-au provocat altii, in viata anterioara. Ii musti, preventiv, sau, in cel mai bun caz, ii tii la distanta.  Ti se pare ca esti lucid facand asta, ca te-ai maturizat, ca stii cum sa pui problema, ca ai inteles viata. Total gresit. Cine ti-a facut rau, ti-a facut rau. Nimeni din noii veniti nu trebuie sa fie priviti prin caleidoscopul nebun si dureros al experientelor neplacute trecute, traite din cauza altora. E nedrept pentru cei care iti vin in cale, si e nedrept si pentru tine insuti. Trebuie sa ai mereu puterea de a separa durerea trecuta de lucrurile prezente. De a privi fiecare om cu un ochi nou. De a te deschide. De a interactiona cu el dupa cum merita, nu dupa cum ai fost tratat inainte. Vindecarea asta este. Nu ramanerea inchistata intr-un fel de poveste in care toata lumea iti face potential rau. Vindecarea e puterea de a privi fiecare om cu un ochi obiectiv, cu o privire inocenta, candida. Cu un suflet deschis. Cu prezumtia de nevinovatie, obligatorie, pana la eventualele semne ciudate. Care poate nu vor exista. Nu trage fara somatie! Nu condamna fara sa cunosti. Ai comite un pacat la fel de mare ca cei care te-au ranit. E nedrept sa generalizezi. Nu condamna noii veniti pentru crimele celor trecuti. Ofera-te, si ofera-le sanse. Evident, stiu ca este cumplit de greu. Pentru ca durerea doare. Si pentru ca ti-e teama de o alta. Nu asa te protejezi, insa. Nu rejectand oameni fara motiv, brusc. Ai puterea sa traiesti, iar si iar! Altfel, refuzand exteriorul, mori inainte de a te stinge. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

An de an, subiectul bacalaureatului, un des marroniers de la presse, cum s-ar spune in Franta. In fiecare an aceleasi idei. Ca se copiaza, ca se vand subiectele, ca se da spaga, ca e procentul de absolvire mic, ca sunt perlele mai multe si mai mari. Invatamantul romanesc are cert o problema, mai multe, fara indoiala. Si multe din ele din pricini economice. Subfinantare, profesori platiti prost, respectiv nu suficient motivati, raman unii de calitate indoielnica sau niste rari sfinti, dedicati. Incet incet lucrurile merg mai jos. Anul acesta, in afara de clasicele subiecte despre bacalaureat, isi face loc si o stire: fiul Gabrielei Vranceanu-Firea nu a luat bacalaureatul. Evident, o gramada de lume se bucura. Altii sunt indignati. Fara sa fiu nici pe departe fan Firea, ca sa stam stramb si sa judecam drept, mie mi se pare chiar foarte laudabil ca nu a luat bacalaureatul fara sa-l merite, doar pentru ca era fiul lui X. Sau ca nu l-a cumparat. Sau ca nu l-a negociat, ca atatia altii. Cat despre performante, din propria mea experienta de viata de premianta pana in clasa a 12, olimpica la mate si fizica, fix colegii mei mai smecherasi din clasa (coincizand ades cu cei corijenti, asta neinsemand prosti, ci doar imprastiati, sau doritori sa isi traiasca primele iubiri, primele teribilisme, sa fumeze primele tigari, sa exerseze primele saruturi), au reusit cel mai bine. Smecherul din ultima banca din clasa mea de la liceu e milionar in euro (bravo lui!), si a declarat, la 38 de ani, la intalnirea de 20 de ani de la bac, ca e cel mai tanar pensionar. Isi permite. Viata e despre altceva decat despre a lua 9 si 10… Nu vreau sa alimentez miturile cu Bill Gates sau alti oameni de acelasi gen fara diploma, etc, dar nu am vazut pana acum ca a fi premiant echivaleaza cu succesul si in viata reala, asta bazata pe bani si facturi, pe smecherie, pe adaptare, pe supusenie chiar uneori, pe oferirea a ce se cere, pe abilitatea de a se plia pe ceea ce trebuie sau ce asteapta lumea de la tine. Nu ma intelegeti gresit, a fi premiant nu te condamna. Dar nici nu-ti garanteaza reusita. Uneori, chiar, premiantii joaca ulterior, culmea ironiei,  in filme numite « Singuratatea alergatorului de cursa lunga. » Si nu, nici invers, nu reusesti neaparat daca esti chiulangiu. Reusita este ceva mult mai complex, din ingrediente multe si cu dozaje diferite.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It