Crezuri

Incep abrupt, direct, putin crud. Se vorbeste mult zilele acestea de spaga. Ei bine, nu am dat niciodata spaga, si nici nu pot sa o fac. Pur si simplu nu pot sa fac gestul. Mi s-ar parea ca mi se deschide pamantul in fata si ma inghite daca fac asta. Considerati-ma fraiera, naiva, prostuta, oricum… dar asta este. Poate vi se pare straniu si exagerat, dar chiar asa simt. De unde mi se trage? Pai cred ca din valorile pe care mi le-a insuflat mama, in primul rand, intre care corectitudinea si cinstea erau importante. Apoi, din sederea in Franta, intr-o societate de alt fel. Desigur, nu afirm ca nu exista coruptie acolo. Dar nu, nu exista mica coruptie. Exista doar marea coruptie, (de altfel am tot asistat la diverse dosare, afacerea Elf, finantarea oculta a partidelor politice, etc). Sa dai spaga in intelesul romanesc, micului functionar, nu exista. Dupa zece ani de locuit intr-o asemenea societate, sunt inapta sa intind mana cu bani/plic in ea, efectiv. Sunt complet nepregatita, din punctul acesta de vedere. Dar mi-as dori atat de mult ca lucrurile sa evolueze spre asta! Sa simta lumea ca mine. Este un cerc vicios. Iar eu il consider la fel de vinovat si pe cel care da, nu numai pe cel care ia. Cine da, incurajeaza pe cel care cere. E ca in orice sistem de cerere si oferta… Ele se regleaza reciproc. Nu stiu sa dau spaga in nicio circumstanta. Nimanui, niciodata. Uneori simt momentul cand omul asteapta (politistul rutier, de pilda), dar NU pot. E mai presus de mine. Daca as intinde mana cu bani, mi-ar pica cerul in cap. La ceva timp dupa intoarcerea mea in Romania, un prieten mi-a spus: « Intoarce-te in Franta! Nu esti destul de smechera ca sa traiesti in Romania! » Vorbele astea, ca un verdict, ca un diagnostic, imi dainuie si astazi in minte, desi ele au fost rostite acum niste ani. Asa e, aveam sa constat. Are dreptate. Nu, nu sunt suficient de smechera. Dar stiti care e ideea? Nici nu doresc sa devin. Oricum nu pot, sunt structural ne-smechera in sensul acela… O mica intamplare, foarte relevanta. Acum un timp, sotul mamei a chemat Salvarea (operat pe inima fiind, i s-a facut rau). Eram singurul reprezentant al familiei care a putut fi prezenta la acel moment. Ingrijorata, cand m-a sunat mama, am venit din Catelu, unde eram, pana in Tineretului (pe rosu n-am trecut). Am ajuns in 25 de minute, inaintea Salvarii care a facut 30. L-au transportat la Coltea. Ma rugase sa ma tin dupa Salvare, ca sa vin cu el la Urgente. Salvarea a intrat in curte, firesc. Am dat sa intru in curte (gravitatea situatiei justifica acest lucru). Portarul m-a oprit, desi curtea era goala. Nu, n-aveti voie. « In Salvare e tatal meu, merge la urgente, cine sa fie cu el? » Omul n-a vrut sa auda nimic. Am iesit, m-am invartit pe strazi, zona Coltea nu e cea mai usoara de parcat (nu exista parcarea subterana…

« Tout vient à point à qui sait attendre » Zice proverbul francez ca totul vine cui stie sa astepte. E un proverb despre rabdare 🙂 Cu el as fi cat de cat de acord, in schimb cu « totul se intampla la timpul potrivit« , pe care multa lume il repeta in ultimii ani, nu sunt de acord. Eu un lucru stiu: daca unele lucruri nu vin cand am eu nevoie de ele, degeaba mai vin. Teza cu « toate vin la momentul potrivit » nu tine. Momentul potrivit nu e o chestie arbitrara, stabilita din exterior, de o entitate superioara. Daca-mi dai apa dupa ce nu-mi mai este sete, mai rau, daca-mi dai apa dupa ce am murit de sete, poate-mi va uda florile de pe mormant 🙂 Timpul potrivit e timpul meu, atunci cand am nevoie, cand doresc, cand imi trebuie. Dupa… nu mai e timpul potrivit. Inainte, nu este inca timpul potrivit. « Toate vin la momentul potrivit » e o pala consolare. Momentul cel mai potrivit e acela cand eu simt ca am nevoie de ceva. Da, teza « toate vin la momentul potrivit » o accept atunci cand ceva s-a intamplat si invat din acel lucru, sau constat ca avea un sens in acel moment. Nu altfel, nu ca si temporizare, sau stabilire arbitrara a momentului M. Caci pe acela il stie cel mai bine fiecare pentru sine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Niciun moment nu poate fi o concluzie pentru totul. Concluzii pentru totul tragem probabil doar la moarte, sau in viata de apoi, sau… O intamplare nefericita, chiar si o serie de intamplari nefericite, nu pot conduce la concluzia ca viata nu e buna. Viata e o minune. Fiecare moment nu poarta in sine decat concluzia pentru el insusi. Cine se sperie, cine se pierde, cine se inchide, se condamna pe sine insusi. Cateodata, ne inchipuim ca avem tot timpul din lume. Cand descoperim ca nu e asa, in loc sa traim cu viteza a sasea, la puterea a zecea, ne blocam, incremenim. Iar timpul trece si mai abitir. Orice secunda netraita la maxim e o secunda in care imbatranim dublu. Intelepciunea e legata de viata, nu de moarte, share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mie complementul mult, dupa verbul a iubi, adica »te iubesc mult », imi pare ca nu mareste, ci diminueaza sentimentul si intensitatea rostirii. Te iubesc e rotund si complet. Te iubesc mult e dulceag, conjugal, bifeaza o datorie, e demonstrativ si cumva gol. Te iubesc e plin de semnificatii si de emotii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It