cioburi de viata

Invat in fiecare zi, ca un bun elev, cum am fost si la scoala. Sunt un bun elev al vietii… Am invatat mult in ultimii ani, si oarecum « the hard way », diverse. Am chef sa vorbesc despre cateva din ele. 1) am invatat sa ma opresc. Sa pun pauza, ca sa reiau mai bine dupa. Aveam tendinta sa muncesc non-stop (mai ales ca munca pe care o fac imi place). Am inteles, cu timpul, ca e mai important sa stiu sa ma opresc, sa iau o pauza de o ora, sa ies la soare, sa beau o cafea pe o terasa, si sa ma reapuc dupa, decat sa trag de mine ore la rand, fara sa-mi dau seama ca nu mai sunt eu, nu mai sunt eficienta la intreaga capacitate. 2) am invatat sa nu duc dupa mine sentimente negative, sa nu le car in spate, sa nu le acumulez, sa nu le iau cu mine, sa nu le adun. Chiar daca cineva ma raneste, jigneste, chiar daca imi face o nedreptate. Ma apar cum/cat pot. Nu uit. Dar nici nu ma incarc negativ tarand dupa mine (in viata mea care urmeaza din acea zi inainte) sentimente urate. Ma apar, ma vindec, zambesc si trec mai departe. 3) impreuna cu lectia doi, a venit usurinta de a accepta limitele uneori penibile, inghesuite, promiscue si patetice ale oamenilor. Rabdatoare si toleranta eram, am devenit cumva indulgenta si imuna. A nu le permite sa ma supere mi se pare cea mai mare putere pe care o am in fata lor. 4) nu mai sunt Zorro corcit cu Don Quichotte. Mai am (ades) revolte impotriva nedreptatii si porniri de justitiar, dar mi le domolesc. M-am vindecat de iluzii paguboase, de lupte fantasmagorice. Si-asa sunt prea copil si idealista, si-asa mai am inflacarari si duc stindarde, macar incerc sa privesc viata cu putin realism. Asa, un pic macar. Nu poti sa fii mereu mai catolic decat papa, sa duci luptele altcuiva. Nu poti sa lupti singur intr-o directie sortita esecului. 5) pastrarea pasiunii. In acelasi timp sunt acelasi om inflacarat. Nu mi s-a stirbit absolut nimic din felul in care iubesc, in care ma arunc in foc, din modul in care ma investesc in lucrurile la care particip. Fara suflet n-as putea nimic. Fara credinta, n-as intelege nimic. Fara iubire, n-as fi nimic. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Te-ai imbolnavit de mine si iti urez sa nu te vindeci niciodata. Descoperi-mi-ai slabiciunile! Iti doresc din tot sufletul sa nu ma uiti niciodata.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste. Am locuit 10 ani in Franta, si fara un « accident al vietii », nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct. Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza. Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva « te iubesc » in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau « in ce regiune m-am nascut », si nu « in ce tara m-am nascut »….. Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate,…

Oameni dormind pe jos, langa vitrinele magazinelor din Piata Unirii, un sobolan traversand voios pe aleea de la statia terminus unde intorc tramvaiele, caini care dorm nestingheriti pe linia de tramvai pe Bulevardul Basarabia. Imagini apocaliptice, Bucurestiul la 4 dimineata. Oamenii dormeau direct pe asfalt, pe pragurile magazinelor, trei unul dupa altul, la o distanta de 1 metru fiecare. Inveliti, pareau linistiti. E vara. Iarna ce fac, mor? M-a cuprins o tristete imensa. N-as avea ce sa le fac. Sa-i trezesc sa le dau paine? De unde as cumpara paine la ora asta? Flash back. Retraiesc in mine povestea cu omul care vroia 30 de bani cat ii mai lipseau sa-si ia o cafea. In primavara, in spatele Teatrului National. Era ud si rece afara…. tremura si vroia cafea. Noi mergeam la teatru. Continui sa pasesc alaturi de oamenii care ma insotesc. Nu par a-mi ghici gandurile, sporovaiala continua. E mai bine, gandurile mele acum sunt prea antracit. Dar, desigur, noaptea toate pisicile sunt negre. Am zis pisici?  Nu apucam sa traversam spre masina, ca un sobolan sprinten ne-o ia inainte. Mi se face un gol in stomac, intens. Flash back. Imi amintesc ca am vazut sobolani in parcul din Piata Unirii si la 10 dimineata, in 2006. (da, imi amintesc tare bine anul). Niste animalute si ei…. Ne luam la revedere, ma sui in masina incercand sa zambesc. Sunt, in mine, teribil de trista, cumva cazuta inauntrul meu insami. Conduc inspre bulevardul Basarabia. Par stapana pe mine si spun aceleasi lucruri ca in celelalte zile. Din conversatia mea nu cred ca mi se ghiceste starea. Masinal, fac acelasi drum ca de mii de ori. Nu stiu nici macar de ce, ce-ar putea fi? Imi alung orice imagine, uneori doare. Nu stiu de ce trec pe aici. Drumul duce asa, desigur…. La intoarcere, conduc putin mai detasata, sunt singura, pot face manevre bruste, pe care ma feresc sa le fac cand am pasager. Parcurg  acelasi traseu… In mijlocul bulevardului Basarabia, tolaniti neglijent pe linia de tramvai, trei maidanezi dorm nestingheriti. Trei oameni, un sobolan, trei caini… E vara, dar supravietuiesc si iarna (macar unii dintre ei). Dureros gand, acesta: macar unii dintre ei. Imi strig disperarea online, tastand imprudent pe telefon (a cata oara?) in timp ce conduc. Nu ca asta ar aranja ceva. Dar asa, parca sunt prea puternice imaginile. « Esti inegalabil de dickensiana. » Poate… mie imaginile astea imi evoca mai mult Zola. Si nu intamplator numele lui intra si-n cuvantul de-ZOLA-nt. Parchez langa casa. Blocurile din jur sunt linistite. O mare respiratie, cartierul doarme. Foarte putine lumini aprinse la ferestre. Poate oameni care abia au terminat de facut amor. Sau poate oameni care isi vorbesc. Sau oameni care sufera. Nu stii niciodata ce-i in spatele luminilor aprinse la 4 dimineata. Flash back, o lumina care nu se stingea niciodata, cand eram copil, in blocul de vizavi (asta dupa ce ne daramasera casa…). In casa aceea cred ca suferea un om. Ani intregi…. As prefera sa stiu ca luminile aprinse…