cioburi de viata

Sunt refuzuri si refuzuri. Exista refuzurile eliberatoare. Exista insa si refuzurile dureroase. Acelea cand as vrea sa-ti spun da, si nu pot sa spun da, si trebuie sa spun nu. Iar acelea dor, dor rau. Nu dor refuzurile decise, asumate, dorite. Dor refuzurile pe care n-ai incotro si trebuie sa le rostesti. Exemplu: anul trecut, de ziua mea eram departe de casa si de cei care contau. Am locuit trei luni intr-un oras indepartat. Frumos, cu oameni buni, dar departe de ai mei dragi. M-am bucurat ca prietenul meu cel mai bun a venit pana acolo ca sa sarbatorim impreuna, m-a scos la restaurant, etc. Atunci am gandit ca e rau sa fii departe de casa in asemenea zile. Acum imi dau seama ca e mult mai rau sa fii aproape. Iata-ma in postura in care m-a sunat mama ieri sa ma invite la o masa de pranz azi cu familia pentru ziua mea. Am refuzat-o, cu moartea in suflet. Doar ca spre deosebire de toti ceilalti pe care i-am mai refuzat zilele acestea (ca nu pot sa ma impart, sa ma clonez), pe mama ma doare sa o refuz, pentru ca e mama. Iar sotul ei (care era cu initiativa mesei) nu se stie cati ani va mai avea ocazia sa-mi spuna La multi ani. In momente din astea ma simt si nedemna, si neputincioasa, si in general cred ca as prefera sa mor. Nu, nu se punea problema ca nu m-ar intelege.  Chiar ma inteleg ai mei, ma sprijina si ma iubesc asa absenta cum sunt… Eu ma simt insa ca ultimul om sa-i refuz. Si pe prieteni, dar cel mai rau pe parinti. Refuzurile acestea sunt cele mai grele. Celelalte, refuzurile pe care ti le doresti, sunt bune, eliberatoare. Respiri, ai reglat o problema. Cel putin dintr-un punct de vedere. Cel putin din ce-ti statea in puteri sa faci. ps. Azi, totusi, am fost la ei. Ieri i-am refuzat, dar asa tare m-a durut sufletul după, încât am spus ca nimic nu e mai important pe lume decât ei si prezența lor astazi lângă mine. Lor le datorez tot ce sunt. Mai ales mamei. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Hai sa ne uitam. Nu unul la altul, ci unul pe altul. Hai sa ne uitam, vrei? La inceput, o sa ne mai amintim unul de altul. Un timp, ne vom aminti mai des, apoi din ce in ce mai estompat. Dupa, vom deveni poveste, fiecare pentru celalalt. Nu vom fi siguri daca am trait asta, ne-am inchipuit-o din dorinta, sau doar am visat-o. Poate am citit-o intr-o carte? Sau poate e povestea aceea pe care o visam cu ochii deschisi, in copilarie? Poate era un film, vazut candva? O fi fost? N-o fi fost? La inceput o sa ne mai confruntam uitarile. O sa ne gandim, fiecare dintre noi, ca l-am uitat mai mult pe celalalt, decat ne-a uitat celalalt pe noi, si n-o sa recunoastem de cate ori ne zboara gandul spre el. O sa dorim sa-l fi uitat o uncie mai mult decat ne-a uitat el. O sa ne luam la intrecere (tacit), iar probele de concurs vor fi durata si viteza uitarii, precum si anduranta. Fiecare ne vom spune acelasi lucruri, cand vorbim cu noi insine. Si vom incerca sa fim seriosi si convingatori, cu un dram de tragism. Tu: « Eu am uitat-o mai mult. Uite, nu ma mai gandesc la ea decat … hm… ei, o data pe zi« , mormaind sfarsitul si confundand cuvintele. Eu: « Nu il mai stiu. N-are decat. Nu ma mai gandesc la el cand vad si aud… da, toate lucrurile acelea. Nu, clar nu ma mai gandesc la el« , rostit ca o cochetarie, cu un zambet care se scuza. (amandoi intr-o totala ipocrizie, dar pozitiva, cu rol de autoconvingere). Ba eu, ba eu. Ba tu. Ba nu. L-am uitat. Te-am uitat. M-am uitat. M-am uitat pe mine uitandu-ma la tine. Nu, nu e bine. M-am uitat pe mine uitandu-te pe tine. M-am uitat la mine, uitandu-ma la tine. M-am uitat la mine, uitandu-te pe tine. Nici eu nu mai sunt sigura, de fapt. M-ai uitat? Te-ai uitat? Ok, tres bien, si acum ca ne-am uitat, putem sa ne privim in voie.  In voie si in ochi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Din invatamintele vietii: pentru ca azi nu sunt unde credeam ieri ca voi fi azi, nu mai trec niciodata, dar NICIODATA, pe langa lucruri pe care as dori sa le vad, fara sa ma opresc, spunandu-mi « voi reveni…. peste o luna/un an/ candva ». Ce e luat e bun luat. Asa am « ratat » Le Futuroscope de Poitiers, ca sa dau un exemplu concret. Si multe, multe. Mai ales pe cele care « mi se pareau » accesibile, aproape, considerand ca am oricand timp sa le vad. Le Futuroscope era la 200 km de Bordeaux unde am locuit niste ani. Preferam sa plec departe, crezand ca pentru Futuroscope voi avea tot timpul din lume. Uite ca niciodata nu avem tot timpul din lume. Si habar nu aveam vreodata ca voi reveni sa traiesc in Romania. Si altele. Ei… lectiile vietii. Pe asta am invatat-o. Niciodata nu mai spun ca voi putea face mai tarziu, alta data, ca am suficient timp. Nu, n-am. Acum ori niciodata. In schimb, fraza de inceput a postarii o gandesc demult 😉 Am folosit-o cu mare succes acum niste ani (multi), sa fi fost prin 2006, cand la intrebarea (putin stupida din punctul meu de vedere) din interviul de angajare (« unde va vedeti peste cinci ani? ») am raspuns dezarmant de sincer si absolut fara locuri comune: « Degeaba as raspunde, deoarece raspunsul, oricat de nastrusnic sau optimist ar fi, nu ar corespunde realitatii de peste cinci ani. Asa cum, daca cineva m-ar fi intrebat acum cinci ani unde ma vad peste cinci ani, n-as fi descris deloc situatia de azi, si totusi, azi, cand va vorbesc, sunt fericita, si mi-e bine » 🙂 Nu aduce anul ce aduce ceasul cu alte cuvinte, iar eu sunt un om care nu ma cramponez de obiceiuri si lucruri fixe. Asa ca nu se stie unde sunt maine, daramite poimaine. Oricum, ideea e: ia ce ti se ofera, atunci cand e langa tine. Daca nu, nu se stie daca mai « apuci » 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma gandeam chiar azi in baie (acolo ma gandesc eu intotdeauna, sau de obicei, mic Arhimede incepator, sau mai bine-zis instinctiv), cate s-au schimbat totusi intre generatia mamei si a mea. Ma gandeam cum era atunci lumea si societatea si ca totusi eu sunt libera fata de cum era ea (desi am norocul ca mama era un om liber ca spirit, intotdeauna) dar marjele de actiune erau mai stranse. Ma gandeam la libertatile pe care mi le asum, la comportamentele singulare pe care le am. Eu resimt reticente, dar fata de timpul mamei, e altfel, totusi. Sigur, suntem avizi de schimbare. Dar oare cati oameni au reusit sa vada schimbarile pe care le vedem noi? Deci totusi, lucrurile se schimba. Nu la viteza la care ne-am dori noi, desigur. Uneori ma gandesc la imaginile acelea de pe canalele de reportaje, cu florile care infloresc. Imaginile accelerate. Asa si noi, daca te gandesti istoric. Schimbarile exista, dar viteza e mica. Doar daca le privim in accelerat putem intelege miscarea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It