vin

De cand ma stiu, n-am ezitat sa declam ceea ce iubesc. La mine, durerea e muta, ma chirceste, ma inchide. Iubirea insa ma face sa cant, este motorul si energia vietii mele, este carburantul meu… Eu imi rostesc si declar iubirea. Dar, conform unui studiu,  « numarul oamenilor care vorbesc despre ceea ce urasc e mai mare decat numarul celor care vorbesc despre ceea ce iubesc. » Intr-un inventar non-exhaustiv, as putea nota: iubesc mintile sclipitoare, umorul fin, dialogurile inteligente, rasetele, cartile, scrisul, toti centimetrii patrati ai barbatului iubit, mangaierile, aroma corpului sau, ciocolata, cafeaua, vinul alb sec, soarele, vara, trandafirii, muzica, pantofii cu toc, rochiile, bronzul, parfumurile, bananele, sa gatesc, obloanele dupa-amiezelor, saruturile, viteza, culoarea rosie (nu la semafor), tangoul, otrava (aceea), sinceritatea, plimbarile pe jos, nisipul fierbinte, marea, lavanda, livezile de maslini, viile, Provence, New York-ul, mirosul de primavara, mirosul de iarba, baia de la miezul noptii in Mediterana, trifoiul, mirosul gelului de dus pe pielea mea proaspat spalata… bucuriile simple, adica 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ieri m-am intalnit cu doua prietene sa beau o cafea . Cafea cu fetele, o sintagma pe care o resping destul de mult 🙂 [dar despre asta cu alta ocazie] Macar ca si exprimare, caci ca si valoare de adevar, oricum, n-am baut cafea. Dupa ce au plecat ele, eu am ramas; aveam o alta intalnire. Aveam o ora inaintea celeilalte intalniri. Am deschis laptopul sa lucrez, si, deodata, mi-au cazut ochii peste niste sticle de vin, pe un raft al cafenelei. Ca o electrocutare. Ca un cutremur. Ca un soc. Bandol. M-au napadit toate amintirile. Atatia ani petrecuti in casa aceea dintre Sanary si Bandol. Am simtit pregnant gustul diminetilor in care deschideam obloanele, sa intre lumina sudului, si ma grabeam sa ma pregatesc sa plec la redactie. Kilometri intregi petrecuti in masina, intr-o anumita perioada din viata, cand lucram la Hyeres les Palmiers. Nu multi, 35, dar 35 dimineata, traversand si portul din Toulon, imi luau o ora jumatate, doua. Sau alte dimineti, cand mergeam doar in portul din Sanary, la o aruncatura de bat. Redactia era cu fata la mare. O vedeam cand, intre doua sarcini stresante, imi aruncam neglijent privirea pe fereastra. O vedeam cand, intre doua intalniri, sau doua interviuri, decideam sa-mi beau cafeaua pe o terasa insorita. Ieri, in dupa-amiaza bucuresteana prafuita, inca in iarna, stateam si ma uitam fascinata la acea sticla de vin care-mi aducea atatea amintiri. Ca si cum trasesem de o ata, si se desfacea tot ghemul. Serile la Portissol, cu vin de Bandol intotdeauna, in casa lui Alain si Francis, cu terasa care dadea direct in golf, spatiu privat, unde mergeam sa facem bain de minuit… Saint Mandrier, apoi. Plajele din SixFours unde-mi plimbam cainii, sau La Seyne sur Mer, mult mai industrializata, cu santierul sau naval. L’arrière pays, minunatiile de sate provensale, Le Castellet, La Cadiere d’Azur. Circuitul Paul Ricard. Saint Cyr sur Mer, autostrada spre Marsilia. Les Calanques. Gustul imbratisarilor sale, trandafirii, plaja ziua, plaja noaptea, Bandol la apus, la rasarit, in plin soare sau in penumbra. Gustul atator asteptari, sperante, impliniri. Toate astea pentru ca citeam o eticheta. B A N D O L. Sticla aceasta, banala de altfel, in rolul madeleinei lui Proust, aducand dupa sine atatea imagini, valtoare de amintiri si senzatii. Culori, gusturi, mirosuri, sentimente, ca si cum cineva a deschis un sac si s-au pravalit peste mine, toate. Noptile petrecute jucand carti la redactie, razand, serile cu Karine, la ea sau la mine… Grecoaica de la restaurantul unde mergeam cu El,  care ma iubea ca pe copilul ei. Incercari, trepte urcate, lacrimi, rasete, durere, fericire, respingere si apropiere. Toate astea ingramadite ieri in cateva minute. Privesc pe geam si vad Bucurestiul prafuit, aglomerat, iarna nehotarata sa plece. In sufletul meu soarele Mediteranei, lumina din Provence si gustul de Bandol. Alta viata. Universuri paralele, pur si simplu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post…

Ma simt extraordinar de obosita. Nu cred ca trece cu somn. E o epuizare, un prea plin de senzatii. Sper sa ma pot regenera, curand. Intr-un fel. In ultimele zile nu mananc, ci doar ma alimentez. Cu supe la plic. Da, stiu, sinucidere curata. Chimicale mai concentrate decat chestiile alea nu cred ca exista. Stiu. N-am chef de mancare. Mancarea nu ma tenteaza mental zilele astea, ceea ce e ciudat, pentru ca sunt gurmanda, de obicei, apreciez mancarea buna, si imi place si sa gatesc. Acum nu ma mai intereseaza nimic. Mananc supa la plic, cate una pe zi, ma gandesc ca e suficient sa supravietuiesc. Si cate o ciocolata. Nici nu-i mai simt gustul parca. Ma intreb de ce o mananc, de fapt, pentru ca nu o savurez. Nici macar ciocolata? Asta seara… Incepuse sa ninga. E 3 martie. Nu mai am nici putere sa ma revolt. Si daca ma revolt ca ninge, ce rezolv? Tot ninge, revolta mea e superflua. Am fost la o lansare de carte asta seara. « Arta de a fi femeie ». Ha, cat de ironic! Arta de a fi femeie. Dar vreau eu acum sa fiu, sa mai fiu femeie? Am vrut vreodata? Inutila revolta. Ca si cum m-as revolta ca ninge. Sa fac bine sa-mi intre-n cap, sunt femeie. Nimic nu mai schimb acum. O femeie care iubeste. As vrea sa schimb asta? Ah, nu, asta n-as schimba-o niciodata. Iubirea e viata. E respiratie. Aer. Lascar Catargiu. Zapada, deceptie, o sa mi se lase parul, iar ninge… Nu mai conteaza, merg spre masina, ca spre portul fagaduintei. In pas rapid, mi-e frig. Urc in masina, dau drumul la muzica, cea care ma linisteste. Ma izolez de exterior. Noapte, lumini, oras. Noaptea orasul devine suportabil, respirabil. Se estompeaza griul ambient. Nu se mai vede praful, nici noroaiele.  Casa mea e drept inainte. Viraj stanga. Si trec a … (nenumarata) oara prin fata casei sale. Imi face bine asta. Ca o mangaiere. Simt parca aerul vibrand, in jurul meu, ca miscat de trecerea sa. Acelasi aer ma atinge si pe mine. In partea asta de oras ninge mai putin. Nu ca ar mai conta ninsoarea in valtoarea de emotii. Imi fac bine si rau. Nu stiu in ce proportie, pentru ca deja am otrava in vene, si ma delectez cu ea. Ridic timid privirea din volan catre ferestre. Ma navaleste caldura.  Si mai incolo, rauri de cuvinte, poduri de vocale, carari de consoane… sub care voi dori sa ascund emotiile infinite. Vreau sa dorm. Ciudat. Eu nu vreau niciodata sa dorm. De obicei spun mereu ca m-as lipsi de somn, daca s-ar putea, pentru ca pierd timp. Acum, insa, vreau sa dorm. Si sa ma odihnesc. Am o oboseala care nu trece cu somn, si stiu asta. Vreau totusi sa incerc. Ca sa nu se spuna ca am fost indaratnica. Acasa. Lumina, ciocolata. Un pahar de vin. Somn. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers…

Postez rar politic. Rar egal aproape niciodata. Bun, asta seara fac o exceptie. Minunat. Eu eram destul de cinica in ultimul timp despre devenirea acestui popor, despre viitorul sau. Numai privind in jur si te ingrozesti. Ceea ce altii numesc cinism, din pacate, eu numesc realism. Privesc in jur si vad. De la nivelele cele mai joase, cele la indemana fiecaruia, nu mergem in sus, ci in jos. De la felul in care ne crestem si educam copiii, de la felul in care ne comportam intre noi sau cu ceilalti, de la spiritul civic (mai bine spus, de la absenta sa), de la cainosenia care se dezvolta (si inca, eu, ca proprietar de catei, va spun ca ei sunt de nadejde, nu ca oamenii). Ei bine, n-o sa se intample nimic in vecii vecilor amin. Aleluia!!! Murim cu Miorita de gat. Murim doinind a jale pe pajiste, privind gales la Miorita noastra.  Mai o stacana de vin, mai o doina de jale, mai o lacrima, mai un topor in capul vecinului, mai o siluire a vecinei.  Sau, versiunea urbana si moderna a mocofanului roman:  murim in fotoliu, protestand pe Facebook, trecand in ochii celor din lista noastra ca mare revolutionar deschizator de drumuri, Che Guevara cu acte in regula. Mai « ciupim » o bruneta, o blonda sau o roscata din lista, mai luam o gura de bere, mai dam un like la o melodie, mai citim un ziar, comentam undeva, injuram si scuipam seminte. Intre toate astea, nu uitam sa aderam la cauze. Mai ales sa fie multe, nefolositoare si sforaitoare. Adormim seara cu sentimentul datoriei implinite, ragaind satisfacuti. Si stam in fotoliu, de parca ne-ar fi lipit acolo cu superglue, pierir-ar inventatorii fotoliilor. Oricum, gandim ca nu putem fi eroi, ca nu putem mobiliza « milioane de persoane« , (ca si cand cineva cerea asta) asteptam « un semn de sus » (cand te-o lua Dumnezeu la el, poate), ca « nu se merita » (oribila exprimare!) sa miscam ceva. « Pai de ce eu? Ei, mie nu-mi place ce se intampla, dar gesticulez din fotoliu. Daca e vorba sa ma ridic si sa merg la actiune… eh, pai se schimba treaba. Pai de ce eu? Mie mi-e bine si asa… ». Al naibii concept de « merge si asa », inradacinat in genele noastre, parca, mai puternic decat orice pornire. Si genialul: « de ce eu, daca majoritatii romanilor nu le pasa? » ca si cand preopinentul n-ar fi roman, si de parca nu si-ar fi inceput tirada sforaitoare prin a spune apasat « noi« , incluzandu-se intr-o forma de actiune subinteleasa. Da’ntre timp s-a razgandit, pai sa intre el la puscarie, ca Tutea, pentru un popor de idioti? (adica da dovada de indrazneala, in comparatii). Murim cu Miorita de gat, va spun eu. De bunavoie, (transformata in voie buna) si nesiliti de nimeni. Cu o doina sau o manea in fundal sonor, nici nu mai conteaza. Intr-o veselie si o inconștiență imobilă. Dupa noi, potopul, desi majoritatea care gandesc asa, au si copii. Nu-si dau seama ca ruineaza cu mana lor viitorul propriilor…