senzatii

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am fost educata in spiritul: abtine-te, nu-ti arata trairile! Am fost crescuta dupa conceptia ca a-ti dezvalui emotiile, atat cele pozitive cat cele negative este urat, indecent, nepotrivit. A exprima ce simti este neelegant, este necizelat, este primar si denota lipsa de educatie. Nu e neaparat rea aceasta idee, daca nu devine extrema, iar la mine a avut tendinta sa devina, in sensul ca aceasta retinere, invatata din copilaria frageda, mi-a intrat ca o a doua natura in mine, si-mi joaca uneori feste. E greu sa nu te exprimi… si nefiresc. Desigur, codul de bune maniere ne impiedica sa lasam sa izbucneasca, din noi, la lumina, toate trairile, si e bine asa.  Altfel, probabil, lumea ar fi un infern. In mod evident, deci, este bine sa iti filtrezi trairile. Dar nu sa le ingropi in tine si sa nu le mai lasi sa razbata, niciodata, deloc, in nicio circumstanta. Culmea e ca desi in interiorul meu clocoteste un vulcan, desi sunt un om sensibil (atat la tristeti, cat si la bucurii), arat ades ca sfinxul, pentru ca, din retinere, ma abtin sa las sa transpara orice senzatie, gand, sentiment. Nu neg, in domeniul profesional este un atu extraordinar, o arma absoluta si suprema. Pot duce o negociere fara ca interlocutorul sa ghiceasca din mimica mea nici cel mai mic indiciu daca-mi convine au ba propunerea sa, daca trebuie sa scada sau sa adauge, daca trebuie sa indulceasca unele conditii sau nu. De asemenea, in conditii de criza, raman exterior impasibila. Pot traversa furtuni mari, momente grele, atat profesional cat personal, si sa nu mi se miste niciun muschi pe fata. Poate sa tune si sa fulgere in jur, eu raman cu privirea albastra.  Din punctul acesta de vedere, da, retinerea este benefica. Nu ca in mine nu s-ar rupe maluri, nu s-ar zbate torente…. da, pentru exterior, ele sunt bine canalizate, indiguite. In aceeasi ordine de idei, plansul in public mi se pare ceva extrem de indecent. Mi se intampla extrem de rar sa-mi dea lacrimile de fata cu cineva, si atunci e de obicei cineva intim, si atunci ma simt oricum foarte vinovata. Problema cu retinerea, insa, este ca ea « functioneaza » si in plan personal si nu ma lasa sa ma exteriorizez. Nici in bine, nici in rau. Nu-s foarte demonstrativa, nu-s foarte exuberanta, desi in mine salasluieste o fetita, care adora viata, care se bucura de orice mica bucurie, de orice fir de iarba, de orice raza de soare, care alearga, face sotii, care iubeste extrem. Si totusi, la nivel de exprimare/expresie, sunt prea cuminte, retinuta. Astea merg departe, in adanc. Fara sa-mi doresc neaparat, retinerea asta nu ma lasa sa « ma scap de sub control », desi intr-un mod absolut constient, mi-as dori sa-mi dau voie. Subconstientul, insa, e mult mai puternic, caramizile betonate ale educatiei sunt solide, si nu ma lasa sa alunec. Nu e bine, nu simt ca e bine. Am ca o platosa, cumva. Pana ma cunosc oamenii, pot parea rece, probabil, eu care sunt…

Ce vreau de la anul asta? Doua lucruri importante. Unul pentru societate, altul pentru mine Cum vrem tot timpul ceva ce nu avem… Eu nu am amintiri din copilarie, si mi se pare trist acest lucru. (desi am o memorie foarte precisa si foarte mare a lucrurilor de la un moment dat incoace). Ieri, vorbind cu cineva, imi spunea ca si-ar dori sa fi uitat amintirile din copilarie. Eu as dori sa le am, desi nu le am, ea ar dori sa nu le aiba, desi le are… Cum e facuta fiinta umana… Cand judeci pe cineva, si mai ales cand arunci cu piatra, gandeste-te bine la tine si asigura-te ca esti l’Abée Pierre sau Maica Tereza, sau macar ceva mai bun decat cei pe care-i judeci. De asemenea, un exercitiu util este si sa te pui in locul lor (asta in cazul in care ai flexibilitate mentala). Daca nu, nu. « Există mai multe feluri de a muri. Se poate încet-încet, se poate gândindu-te la ceva teribil de precis, cum se poate şi fără alte comentarii, aşa, pur şi simplu. După care mai există şi oboseala, dimineaţa, lucrul şi beţia. Mai poţi muri în oglindă, plictisitor, vizibil sau dinainte. Şi poţi muri aici, degeaba, necesar şi obiectiv. Eu, când am intrat în cameră, am văzut că zăceam acolo fiindcă suferisem o combinaţie între tine şi timp. Fiecare cu preferinţele sale. » (Comoara Hestugmitilor) Sunt bune certitudinile, oricat de efemere ar fi ele Am trait sa o aud si pe asta: ne tin retelele de socializare si TV-ul in casa, si de aceea nu iesim sa manifestam. Sa fim seriosi!!!! Scuze ne putem gasi cu tonele. Omul e om, masina e masina. NU NE TINE NIMENI in casa, decat noi insine. Noi alegem sa « militam din fotoliu » in loc sa manifestam pe strada, sau in alte moduri. am asa o senzatie de sfarsit de lume la inceput de an…. De chef de nimic, intr-un fel. Si de chef de multe in alt fel. Brazii mi se par un pic anacronici Eu cred ca educatia sentimentala nu trebuie sa fie explicita, oamenii ar trebui sa o simta mai mult decat sa o invete. Problema e ca aici [n.r. in Romania] suntem un pic {inca} prea arhaici, prea preocupati de concret. Poezia e rezervata unor spatii (temporale sau de loc), foarte precise. Poezia nu are voie sa faca parte din viata. Eu am crescut {vrand-nevrand}, si am si acceptat tara in care traiesc acum, m-am adaptat {nu fara durere}, asa incat imi consum poezia pe terenuri comun admise, sau in intimitate. N-am pretentie sa aduc poezia pe strada, si asa sunt relativ « altfel » decat restul lumii…. Trista e alinierea cu linia de jos, dar asta e, cateodata. Umbrelele sunt foarte sexy, si am o colectie, numai ca atunci cand ploua, n-am niciuna. Cateva sunt ingropate in portbagaj, sub o tona de alte lucruri, toate folositoare, alte cateva sunt acasa, pe hol. Pe strada, deasupra mea, niciuna. Si uite-asa ma ploua. Si cu parul ud…

Recitesc acum cartea 199.000 lei de Frédéric Beigbeder. Printre alte adevaruri, m-a strafulgerat un pasaj: <In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: « Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit… » Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.> Fara emfaza si orgoliu, pot sa afirm ca eu contribui la nemurire. Scriu, intotdeauna scriu celor care conteaza pentru mine. De cand ma stiu am scris. Si carti postale, si scrisori. Indiferent de forma in care sunt aceste scrisori. De mana sau la calculator. In email sau in casuta postala a casei. Scriu scrisori pentru prieteni, pentru oameni dragi. Scriu atunci cand e important sa scriu. Din mai multe motive: si pentru ca nu le pot spune asta altfel, dar si pentru ca, de cand ma stiu, la mine nivelul scris este diferit de nivelul vorbit. La fel de adevarat, la fel de profund, dar diferit. Astfel, am trait o poveste de dragoste unde petreceam toate dupa-amiezele,  serile, noptile, diminetile impreuna, iar in putinele ore ale zilei cand eram separati, eu ii scriam scrisori. Pentru ca scrisul are farmecul sau, transmite lucruri absolute, care ar suna poate teatral sau nefiresc daca ar fi rostite cu voce tare, desi atat de adevarate pana la durere sau pana la adancul fericirii! Ele se potrivesc scrise, sau inganate, gemute, soptite, strecurate in urechea persoanei iubite, in timp ce usor ii musti lobul urechii… Cred in scrisori, de aceea vreau sa ajut oamenii sa scrie scrisori celor dragi. Cred in scrisori, de aceea  am sa continui sa scriu. Cred in scrisori, pentru ca scrisorile mele contin adevaruri, simtiri, trairi, sentimente, emotii, bucati din sufletul meu cristalizate. Cred in scrisori, pentru ca nimic nu se compara cu emotia scrisului si emotia cititului. Cred in scrisori, pentru ca in ele este o parte din mine. Si, mai ales, o parte din tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It