scrisori

MS « Imi pare rau ca n-am putut vorbi la finalul plecarii tale. As fi vrut sa-ti arat stelele, intr-o noapte. Poate ca n-au intrat zilele-n sac, pe acolo pe unde esti tu. » MS « Ce mai faci mai femeie? Ti-ai schimbat mobilele? Am avut niste zile senine, cer cu stele si luna plina. Dar tu, asa practica cum esti, nu scrii decat daca esti provocata. » MS « Ai niste raspunsuri foarte telegrafice. Parca ar fi un test grila. Sa-ti spun ce imagine mi-a ramas pe retina. Una cu tine intr-o zi ploioasa, intr-o haina de piele stransa bine in jurul taliei, cu ciorapi cu dunga, tocuri si-un mers grabit. Asta pe un ochi. Pe celalalt e o fata intr-o rochie alba de vara, tocuri si un caine mic in lesa. » MS « Ce nu ti-am spun e faptul ca amåndoi ochi au vazut mai departe de imaginea imprimata. » AM: Cat de departe? MS « Nici nu stiu daca ar trebui sa-ti spun, dar departe, de tot, cam pana la capat. Am o imagine rondebosse detaliata pe care, din pacate, n-o pot compara cu originalul. » MS « Uite ca nu renunt. Cu scuzele aferente te anunt ca pentru mine esti o femeie sofisticata, misterioasa si cu o sexualitate speciala.  Asa te vad eu. Nu m-am putut abtine sa nu-ti scriu. Stii, uneori imi trec prin cap astfel de ganduri. Sper ca-mi apreciezi sinceritatea si sper, despre mine, ca nu sunt badaran. Te salut, blondo. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

 Am inteles, in inchisoare Adrian Nastase scrie postari de blog, scrie carti. Foarte bine. Pentru un om pentru care scrisul e important, adevarata condamnare este sa il impiedici sa citeasca sau sa scrie. Ok, pana aici. Sunt de acord. Sa-l lase sa citeasca si sa scrie, pana la urma e inchisoare, nu indobitocire sau tortura. Sa scrie cat doreste. Scrisori, memorii, romane fluviu, eseuri, nuvele, orice. Frate, da’ eu chiar tre’ sa aud (dupa ce l-am auzit si pe impostorul care hahaia pe snowmobile), si urarile lui Nastase din inchisoare, la televizor, in ziua de Craciun? De ce, domule, DE CE?????????? Uite, Bernard Tapie a facut si el niste ani buni de inchisoare, dar a avut decenta sa nu transmita mesaje exterioare (decat apropiatilor)…. Si doar private.  Si daca mai gandesc bine, mai sunt exemple de politicieni si-n alte tari care au facut inchisoare. Dar au avut bunul simt sa taca din gura, eventual au vorbit cand au iesit… Da’ nici cu presa nu mi-e rusine…. 🙁 Pentru ce sa preiei asta? Adica presa n-are niciun rol? nu (mai) triaza? Trist, foarte foarte trist. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Recitesc acum cartea 199.000 lei de Frédéric Beigbeder. Printre alte adevaruri, m-a strafulgerat un pasaj: <In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: « Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit… » Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.> Fara emfaza si orgoliu, pot sa afirm ca eu contribui la nemurire. Scriu, intotdeauna scriu celor care conteaza pentru mine. De cand ma stiu am scris. Si carti postale, si scrisori. Indiferent de forma in care sunt aceste scrisori. De mana sau la calculator. In email sau in casuta postala a casei. Scriu scrisori pentru prieteni, pentru oameni dragi. Scriu atunci cand e important sa scriu. Din mai multe motive: si pentru ca nu le pot spune asta altfel, dar si pentru ca, de cand ma stiu, la mine nivelul scris este diferit de nivelul vorbit. La fel de adevarat, la fel de profund, dar diferit. Astfel, am trait o poveste de dragoste unde petreceam toate dupa-amiezele,  serile, noptile, diminetile impreuna, iar in putinele ore ale zilei cand eram separati, eu ii scriam scrisori. Pentru ca scrisul are farmecul sau, transmite lucruri absolute, care ar suna poate teatral sau nefiresc daca ar fi rostite cu voce tare, desi atat de adevarate pana la durere sau pana la adancul fericirii! Ele se potrivesc scrise, sau inganate, gemute, soptite, strecurate in urechea persoanei iubite, in timp ce usor ii musti lobul urechii… Cred in scrisori, de aceea vreau sa ajut oamenii sa scrie scrisori celor dragi. Cred in scrisori, de aceea  am sa continui sa scriu. Cred in scrisori, pentru ca scrisorile mele contin adevaruri, simtiri, trairi, sentimente, emotii, bucati din sufletul meu cristalizate. Cred in scrisori, pentru ca nimic nu se compara cu emotia scrisului si emotia cititului. Cred in scrisori, pentru ca in ele este o parte din mine. Si, mai ales, o parte din tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu. Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare. Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine. Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It