Epistole pentru eternitate

Recitesc acum cartea 199.000 lei de Frédéric Beigbeder. Printre alte adevaruri, m-a strafulgerat un pasaj: <In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>

Fara emfaza si orgoliu, pot sa afirm ca eu contribui la nemurire. Scriu, intotdeauna scriu celor care conteaza pentru mine. De cand ma stiu am scris. Si carti postale, si scrisori. Indiferent de forma in care sunt aceste scrisori. De mana sau la calculator. In email sau in casuta postala a casei. Scriu scrisori pentru prieteni, pentru oameni dragi. Scriu atunci cand e important sa scriu.

Din mai multe motive: si pentru ca nu le pot spune asta altfel, dar si pentru ca, de cand ma stiu, la mine nivelul scris este diferit de nivelul vorbit. La fel de adevarat, la fel de profund, dar diferit. Astfel, am trait o poveste de dragoste unde petreceam toate dupa-amiezele,  serile, noptile, diminetile impreuna, iar in putinele ore ale zilei cand eram separati, eu ii scriam scrisori.

Pentru ca scrisul are farmecul sau, transmite lucruri absolute, care ar suna poate teatral sau nefiresc daca ar fi rostite cu voce tare, desi atat de adevarate pana la durere sau pana la adancul fericirii! Ele se potrivesc scrise, sau inganate, gemute, soptite, strecurate in urechea persoanei iubite, in timp ce usor ii musti lobul urechii…

Cred in scrisori, de aceea vreau sa ajut oamenii sa scrie scrisori celor dragi.
Cred in scrisori, de aceea  am sa continui sa scriu.
Cred in scrisori, pentru ca scrisorile mele contin adevaruri, simtiri, trairi, sentimente, emotii, bucati din sufletul meu cristalizate.
Cred in scrisori, pentru ca nimic nu se compara cu emotia scrisului si emotia cititului.
Cred in scrisori, pentru ca in ele este o parte din mine. Si, mai ales, o parte din tine.

Mi-e dor

Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu.
Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare.
Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine.
Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine.

Martie: primavara, nu femeie!

Am scris pentru Dragos un articol despre martie, femei, barbati, lume, cafea, gheise 🙂 Am scris greu, si ii multumesc ca a avut rabdare de inger sa ma astepte. La mine scrisul e o stare de spirit, iese visceral… Iar zilele astea e cam complicat. Multumesc. Iata textul si aici.

Luna martie e importanta pentru mine doar pentru ca se apropie primavara, sau chiar vine. Ca o stim aici. Ca incepem sa vedem soarele, florile… Desigur, faptul ca luna martie e asociata cu luna femeii, asta stiam de mica. Pentru mine, ca adult, ea si-a pierdut in valentele asocierii. Poate pentru ca timp de 10 ani am locuit intr-o tara diferita, fara traditia martisorului, si in care 8 martie era mai degraba o zi in care se discuta despre conditia femeii in societate si in lume, mai mult politic si social. Sau poate din alegeri personale, din teorii care ma fac sa privesc altfel lumea. Luna femeii? Nu am privit niciodata femeia ca pe ceva diferit. Femeia e om. Au fost perioade din viata mea cand mi-as fi dorit sa fiu baiat. Nu era legata de vreo frustrare, de vreo interdictie, nu ma pot plange de “conditia” femeii in ceea ce ma priveste, adica nu este rezultatul vreunei ingradiri.

M-am nascut intr-o tara europeana, mama mea este si a fost dintotdeauna o femeie puternica, de cariera, un model pentru mine (conciliind perfect viata personala cu cea profesionala), marile lupte, precum dreptul la scoala, la vot, la avort erau demult in spatele generatiei mele, ca si lupta pentru eliberarea sociala. Luptele erau depasite. Nu spun ca nu mai exista uneori momente cand ar trebui sa te lupti, dar… Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. Nu suntem egali. Nu suntem nici macar egali intre indivizi, avem diferente de la cer la pamant pe toate planurile, cum am putea fi egali intre sexe? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali?  Eu cred in complementaritate, in potrivire, in completare. Eu, ca jumatatea LUI. Nu eu ca egala lui. Barbatul si femeia, ca doi membri de echipa, fara de care lumea n-ar merge inainte. Eu fara el, beteaga. El fara mine, vaduvit de seva. Dar nu egali. Ci doua bucati care se imbina perfect, ca intr-un puzzle al vietii, in care fiecare suntem creati pentru cineva.  In golul din mine incape fix el, ca si cand acel gol a fost proiectat pentru a fi umplut doar de el, piesa lipsa din constructie. Mecanismul astfel constituit functioneaza perfect, muta muntii si duce lumea inainte.

Asa cum nu cred in egalitate, nu cred nici in tezele care ne opun, ca sexe. Indiferent daca aceste teze provin dinspre baieti sau dinspre fete. Nu suntem dusmani. Ades ma simt mult mai apropiata ca mod de gandire si ca subiecte de discutie de baieti decat de fete. Cand eram mica, m-am jucat regulamentar cu papusile, nu cu masinutele sau camioanele. Dar detest acum, ca si adult, sintagma „hai sa iesim ca fetele”. Mi se pare ceva arhaic, o intrunire feminina este ceva depasit. Si nu numai din cauza faptului ca e putin pueril, sau ca avem nevoie de barbati pentru echilibru. Dar si din cauza felului in care deviaza discutiile „intre fete”. Invariabil „ei e porci”, „nenorocitul m-a ranit, a iesit cu alta”, invariabil discutii despre machiaj, coafor, pantofi. Chiar si la femei destepte si cultivate. Nu ma intelegeti gresit, iubesc pantofii, ma machiez si merg si eu la coafor. Dar nu consider ca astea sunt/pot fi subiecte de conversatie. Cel putin nu mai mult de 5-10 minute pret de o intrebare si un raspuns cu o informatie.  Subiectele eminamente feminine, cele abordate „intre fete” ma plictisesc pana la disperare. Sincer, prefer sa ies „la bere cu baietii”. In schimbul acceptarii unui limbaj mai crud, ajung totusi, discutand cu baietii, mai mult si mai des la schimburi de idei, la discutii interesante. Sigur, vorbim despre gagici si masini, un timp, dar dincolo de asta, baietii vorbesc,  mult mai mult decat fetele, despre viata, idei, idealuri. Cu ei pot vorbi politica, filosofie, literatura. De cate ori, la intrunirile „ca fetele” vorbim subiecte din astea? Fiti sincere 🙂

De aceea sunt buna prietena cu baietii, din adolescenta incoace. Iar faptul ca sunt buna tovarasa cu baietii nu inseamna ca nu sunt feminina. Dimpotriva, port intotdeauna tocuri si rochii, nu ies nemachiata nici pana la colt (desigur, nu un machiaj excesiv si batator la ochi, ci unul natural, dar machiaj), sunt foarte feminina. Iar blugi port de 2 ori pe an, maxim. Adica aversiunea fata de „hai sa iesim ca fetele” nu e izvorata din vreo frustrare fizica sau vestimentara. Nu sunt o femeie “nebagata in seama”, si asta ma face sa reneg valorile feminine….

Sunt, de asemenea, femeia unui singur barbat. Cred cu forta in cuplu, in iubire, in legaturile sufletesti, mentale si trupesti dintre doi oameni. Sunt docila ca iubita. Pe cat de razboinica si ferma par in viata profesionala, in viata personala sunt femeia unui barbat, dedicata trup si suflet lui. Cu cerul si pamantul. Pana la infinit. Si simt o delectare imensa sa il iubesc, sa stau langa el, gata sa-i implinesc dorintele. Gheisa. Si fericita de conditia de gheisa. Ii gatesc. Nu pentru ca trebuie, ci pentru ca il iubesc.  Il sprijin si il sustin. Echipa. Cu notiunile de comunicare mentala foarte puternic intiparite. Si de respect, care este una din valorile mele cele mai puternice.

Nu, nu cred nici ca „barbatii e porci”, nici ca femeile sunt bune. Suntem indivizi diferiti, avem valori diferite, calitati si defecte. Nu mi se pare valida impartirea lumii intre barbati rai si femei bune (vazuta dinspre femei), si nici invers (vazuta dinspre ei). Cred ca suntem in primul rand oameni care ne completam si care putem ridica temple impreuna. Cream lumea, la propriu.  Nu trebuie sa ne plasam in pozitii de lupta, in opozitie.

De aceea, revenind la luna martie, nu numai ca nu simt nevoia unei luni a femeilor, dar chiar ma enerveaza un pic aceasta notiune. Daca apreciezi si respecti pe cineva, daca il iubesti si doresti sa iti exprimi aceste sentimente, ai la dispozitie tot anul, oricand.
Nu, nu neg frumusetea traditiei martisorului, si imi doresc sa o perpetuam. Dar luna femeii… Nu. E frumos sa primesti flori candva, oricand. Nu sa te intrebi daca ti-a cumparat flori „pentru ca asa trebuie, pentru ca asa se face”. E frumos sa primesti aprecieri, saruturi, imbratisari, scrisori, oricand. Nu neaparat in martie, unde va exista intotdeauna dubiul daca e un gest „la gramada”, o actiune „de turma”, sau ceva reflectat, simtit, gandit, din suflet, ceva dedicat. Oare chiar avem nevoie de martie ca sa ne amintim de mama, de sora, de iubita, de colega? Nu, cert, nu avem. Iubiti-va, apreciati-va si aratati-va asta din ianuarie pana in decembrie!

Iubitul meu, iubeste-ma, respecta-ma, scrie-mi si adu-mi flori oricand, asa cum si eu te iubesc, te respect, iti scriu si te sustin oricand…