putere

Mi-am bandajat toate absentele. Mi-am umplut golurile. Nu cu cele mai bune lucruri. Dar le-am umplut, sa nu mai doara, sa nu mai sangereze, cel putin nu vizibil. Sa sangereze doar in interior…. sa nu stiu decat eu. Hemoragii invizibile.  Sangerari ascunse. Am strecurat gandurile. Le-am triat. Pe unele, le-am alungat. Pe altele, le-am invitat, le-am pastrat, le-am apreciat. Am chemat visele. Le-am dat aripi. Le-am dat putere. Le-am hranit cu sufletul meu, le-am hranit cu tine. Ele te contin, acum. Si-mi dau tarcoale, cu tine, conturat, in ele, asteptand sa-mi intre in minte, desi esti deja in mintea si-n sufletul meu. Au venit zambetele. Le-am primit. Au venit lacrimile. Le-am primit. Au venit emotiile. Le-am primit. …… Le-am primit……. Le-am primit. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am gasit de curand un text despre cafea. Era scris senzual, asa frumos incat eu, o mare iubitoare de cafea, l-am admirat. Autorul textului scrisese aproape mai bine decat as fi facut-o eu daca as fi scris despre cafea, si nu-i putin lucru, cand ma gandesc cat iubesc cafeaua! Cu ce pasiune, cu ce dedicatie, cu ce suflu! [ acum, textul nu mai exista online, de aceea lipseste un link] Ca atare, am pus textul, sa-l citeasca si altii. Merita, iar cand cineva merita, eu ma inclin 🙂 Apropo de un fragment din text: « Espresso e ca femeia care iti ofera totul, senzatii nebanuite, sinuozitati obscure, arome picuratoare, surprize care iti ridica sprancenele a neincredere si surprindere placuta si neasteptata, priviri adanci cu pleoapele doar pe jumatate deschise, dar dintr-o mie de motive inefabile o doresti in continuare« , cineva a comentat, (un cineva feminin): « Asa va imaginati voi, femeile, ca va percep barbatii. Auzi, arome picuratoare. Eu va tot zic: barbatii sunt mai simpli decat ne-ar placea noua sa credem. » Bun, si totusi, autorul este barbat! Ei bine,  starnita de acea discutie, am spus atunci ca voi scrie despre sensibilitatea masculina. Pana acum n-am avut stare/timp sau o combinatie din cele doua. Acum e momentul 🙂 A fi barbat nu exclude a simti, a fremata, a respira, a fi sensibil, si a aprecia sensibilitatile, la randul sau. Si barbatii sunt sensibili, si cat timp nu vom intelege asta, nu va fi ok, lumea nu va fi coerenta, armonioasa, senina. Iar ca barbatii au sensibilitate nu inseamna ca-s mai putin puternici. Puterea este altceva. Iar opusul puterii nu este sensibilitate, ci slabiciune. Si intre sensibilitate si slabiciune nu exista niciun raport direct, si-n niciun caz semnul egal. Si un barbat poate aprecia frumosul, poate fi emotionat de o situatie, de o priveliste, de un om, de o privire, de o strangere de mana. Si un barbat poate scrie, si un barbat poate plange. Toate astea nu-l fac mai putin puternic. Toate astea il fac sa fie doar om. Iar omul e om, indiferent de sex. In aceeasi masura, cliseul (pagubos si el, de altfel), ca femeile nu sunt « sensibile », nu sunt « excitate » la chestiile care se spune traditional ca-i incita pe barbati, este la fel de fals. Perceptia unei femei poate fi la fel de interesata fata de stimulii respectivi. Orice segmentare « definitiva » si « litera de lege » intre oameni este gresita. Suntem de mai multe feluri. Exista femei insensibile si barbati sensibili. Exista femei care, desi insensibile, nu-s nici puternice. Exista barbati puternici si sensibili, sau insensibili si totusi slabi. Oamenii si trairile sunt atat de variate! A tremura, a fremata, a iubi si a arata asta, nu inseamna slabiciune. Inseamna traire asumata a unor stari. Si e valabil si pentru femei si pentru barbati.  A simti nu inseamna vulnerabilitate. Poate chiar inseamna o putere si mai mare. Aceea de asumare. Si de rostire. Si puterea de a trai cu toate resursele, din tot sufletul, pana la capat. Puterea de a musca din…

Acum catva timp, nici macar prea mult, in mai, cand mie nu-mi era prea bine, si se intamplasera in jur niste nenorociri, imi era teama pentru ai mei. Nici macar nu indrazneam sa gandesc, dar undeva acolo, era teama surda… Atunci, un prieten bun, de fapt prietenul meu cel mai bun, caruia i-am destainuit apasarile mele, a spus asa: « Mama ta rezista. Este puternica, are un motiv mare pentru care nu va pleca – trebuie sa aiba grija de tine. » Pana si el observase. Da, am realizat atunci ca aceasta este una din cele mai importante valori cu care am fost crescuta. O valoare si o certitudine: faptul ca mama imi este alaturi, ca va sta aici oricat de mult, ca nu ma va parasi, orice ar fi. Si stiu, o simt, este aici. Ii multumesc pentru ca a facut si face asta, si mi-o doresc alaturi etern. O iubesc pentru ca este asa, si pentru ca este puternica. A fost exemplul meu, iar cu exemplul acesta sub ochi am crescut. O mama in toata puterea cuvantului, mama suprema. O respect si o iubesc, chiar daca ne ciondanim cateodata pentru nimicuri. Mi-a stat alaturi intotdeauna si m-a sustinut mereu, dincolo de toate. A fost magica, pentru ca a stiut sa-mi insufle binele si raul, fara sa-mi interzica nimic. Drept pentru care nici n-am fost tentata sa fac pe dos, pentru ca nu mi-a spus « NU » la nimic… Dar a avut incredibila putere de a-mi ghida pasii pentru a gasi singura ce e bine si ce e rau, si a-mi creea un puternic set de valori. Nici viata ei n-a fost perfecta. Desi e o femeie minunata, a suferit mult. A avut destule motive de durere. Insa mi-a fost un model deosebit, si a trecut peste toate relele, pentru mine. Si eu am avut perioade negre, de depresie, acum niste ani. Stiu cum e, din pacate. Nu vreau sa vorbesc acum si aici despre asta. Ma lupt cu demonii mei, ei nu sunt niciodata foarte foarte departe. Spun asta ca sa ne intelegem ca nu vorbesc din exterior. Dar daca esti depresiv, nu faci un copil. Si atunci esti liber sa te arunci de la etaj sau sa orice (desi nu e crestineste, dar eu judec atat de putin oamenii, si ii iau asa cum sunt, incat sunt gata sa accept si asta! ). Exista oricum cei apropiati, pe care ii ranesti oricum… dar nu e la fel. Sunt adulti. Adultii se refac. Adultii rezista. Dar nu poti condamna un copil.  Pentru mine, femeia care face asta e zero, indiferent cine este ea. Mi se pare un egoism oribil, sa nu te mai gandesti decat la tine, atunci cand ai un vlastar de viata in camera de alaturi. Cand faci un copil, nu e ca atunci cand iti iei un ficus. Sau ca atunci cand iti iei catel. Si nici pe un catel nu-l lasi singur, si catelul e un sufletel, un membru al familiei. Daramite un copil. E o crima sa-l…

Azi  a fost o zi mai putin buna decat cea de ieri. Poate pentru ca m-am speriat rau aseara (din vina mea). Iar la pranz am facut o criza de plans. Vad de cateva zile la masa o tipa, cam cu 5 sau 10 ani mai mare decat mine, singura. Blonda, cu ochi albastri. Nu vorbeste cu nimeni. Vine, mananca, pleaca. Citeste. Sta singura. Parca am inchis ochii si m-am vazut pe mine in 10 ani. Si nu, nu vreau asta! Vreau sa vad altceva, cand ma gandesc la mine peste 5 sau 10 ani. Si nu mai vreau dimineti singura! Da, sunt independenta, da, am o bogatie interioara care face ca nu ma plictisesc niciodata (nu stiu ce inseamna sa te plictisesti), da, sunt de parere ca mai bine singur decat prost insotit, insa am nevoie sa ma stranga cineva in brate. Si sa ma trezesc in bratele acelea. Si sa ma sarute. Si cand sunt bine dispusa, si cand sunt trista. Si cand sunt sanatoasa, si cand sunt bolnava. Ca atunci, pe vremuri. Nu vreau nimic, nu vreau case, nu vreau masini, nu vreau bani, nu vreau nimic din ce pot sa-mi cumpar singura, muncind. Vreau doar sa ma trezesc dimineata sub ochii cuiva. Si uite asa, m-a apucat plansul, la masa. Inghiteam printre noduri. Mananc si plang, mananc. Da’ nu din cauza vreunei caprioare. Sau poate da. Eu ma simt acum ca o caprioara. Incoltita. Din toate partile. Si nici nu stiu pe unde sa o apuc, ca sa nu fiu in bataia vreunei pusti, sau prada vreunui lup. Si am mancat printre sughituri. Ca un cosmar. Prima data cand o remarcasem, mi-a fost simpatica, pentru ca vezi rar femei singure in civilizatiile balcanice. Dar astazi m-a lovit in moalele capului ca ma doare prezenta sa. Si gandul ca nu vreau sa fiu asa. Tot azi, dar dimineata m-a cautat un prieten. Nu i-am raspuns la telefon, dar pentru ca eram online si l-am vazut online, i-am explicat in doua vorbe ca am plecat, si de ce, si starea in care sunt, de fapt in care eram si pe care doream sa o schimb. M-a podidit plansul si la auzul raspunsului lui: “Nu esti genul”. Da, stiu, sunt puternica, toata lumea ma stie asa, si Gerard, care a fost cu mine in desert, si m-am vazut in situatii extreme si fizice si morale, si la capatul puterilor si oboselii, si fara sa ma spal zile intregi, si la 67 de grade, si in tensiunile care se creaza in grup. A vazut din ce aluat sunt faurita. La fel si acest prieten. Tu esti tare, ce te-a apucat? Nu esti genul, lasa prostiile! Si asta doare. Forta aceasta pe care ei o stiu in mine, si da, si eu o stiu in mine dar nu o mai gasesc. Unde e? Unde s-a dus? Unde s-a ascuns? Unde sta? Sunt puternica, stiu. Si inca cum! Si totusi. Acum mi-e rau. Si frica. Si frig. Si sila. Sunt speriata si…