misiva

Intamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste. El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului. Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: « Ochii vad, inima cere. » Intelepciunea populara nu spune « trupul cere », ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor. Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este « patat » de o asemenea « intamplare », n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: « Nu s-a intamplat nimic. » Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: « Nu s-a intamplat nimic. » Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins « cu raţa-n gură », si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: « Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau? »  Trist 🙁 Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic. Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste,…

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul! p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos « Aeroportul » este o scrisoare scrisa de mine. p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria « criptice » 🙂  « Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce… apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi)…