liniste

E soare, liniste, coltul meu de capre, smochine verzi si casute. Ma colorez si incerc sa colorez viata. Citesc, beau vin si gandesc mult. Si mi-e dor de tine. In rest, e paradis. Si e locul in care sigur am sa locuiesc. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Dragostea mea, ancora grea, tine-ma strâns; toate ma dor: gura – de dor, ochii – de plâns. Vântul cazu – – poate ca nu, dar s-a facut liniste-n cer, fara puteri, ca la-nceput. Nu mai visez pasi pe zapezi, urme de vulpi; nu mai sunt flori, sufletul lor doarme în bulbi. Singuratati… Nu mi te-arati, nu-mi trimiti vesti. Cat fara rost. Oare ai fost? Oare mai esti? » Nina Cassian share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

  Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire. Si nu vorbesc intamplator de resemnare, rezonez la cuvintele si intrebarile cuiva (carora, desi retorice, am avut chef sa le raspund). „De ce se moare? De ce acceptam cu greu anumite lucruri care ni se intampla? De ce nu suntem iubiti? De ce ne resemnam cu greu? […] De ce suntem lasati sa iubim?”, si multe altele. Intrebarile, desi retorice, m-au facut sa raspund ce am spus mai sus…. si de aceea am folosit cuvantul resemnare: “Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.” Cand vreau sa ma plimb, ma plimb cand vreau sa dorm, dorm cand vreau sa citesc, citesc cand vreau sa te aud, te sun cand vreau sa-ti povestesc, iti scriu… Privesc cerul, soarele, o frunza, beau un vin bun, ascult o muzica frumoasa, gandesc ceva cald… te tin de mana, iti privesc surasul… nu cred ca trebuie mai mult de atat. Multumesc zilnic pentru ca sunt sanatoasa, pentru ca ma imbolnavesc greu sau deloc, pentru ca ai mei sunt bine. Ma bucur ca am o mama grozava. Ma bucur ca am un loc al meu… Linistea obtinuta din apropierea intre ce simti sa faci si ce reusesti sa faci este de fapt fericirea. Nu orice liniste, doar linistea asta. Linistea provenita din renuntare nu este fericire. Este doar resemnare, aceea da, este resemnare. Si e ades amara. E din filmul: ochii vad, inima cere… Iar zbuciumul vine din diferenta intre ce faci si ce doreai sa faci… Si eu ma zbucium, cu precadere cand simt ca mi se reteaza libertatea. Cand sunt, prin forta imprejurarilor, pusa in situatia sa fac lucruri care nu-mi plac, sa stau in locuri care nu-mi convin. Dar si cu astea trebuie sa gasesc o pace. Ma reechilibrez facand plimbari, stand la o poveste cu prietenii la un restaurant, vazand un apus frumos. Am scris acum doua saptamani, cand plecam spre zari senine: „Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa”, iar cuvintele acestea nu contineau nicio exagerare. Eram coplesita de un cer senin si de un peisaj frumos de toamna, si de soare, iar sufletul meu zambea. Si chiar asa simteam, prin toti porii. Cand simt ca-mi scapa pamantul de sub picioare, imi iau picioarele la spinare, hop in masina, inghit kilometri si gasesc linistea in locuri care ma umplu de senin si fericire. Si mai tin ceva la loc de cinste in…

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It