Timpul potrivit

timpul“Tout vient à point à qui sait attendre”

Zice proverbul francez ca totul vine cui stie sa astepte. E un proverb despre rabdare 🙂 Cu el as fi cat de cat de acord, in schimb cu “totul se intampla la timpul potrivit“, pe care multa lume il repeta in ultimii ani, nu sunt de acord.

Eu un lucru stiu: daca unele lucruri nu vin cand am eu nevoie de ele, degeaba mai vin. Teza cu “toate vin la momentul potrivit” nu tine.

Momentul potrivit nu e o chestie arbitrara, stabilita din exterior, de o entitate superioara. Daca-mi dai apa dupa ce nu-mi mai este sete, mai rau, daca-mi dai apa dupa ce am murit de sete, poate-mi va uda florile de pe mormant 🙂

Timpul potrivit e timpul meu, atunci cand am nevoie, cand doresc, cand imi trebuie. Dupa… nu mai e timpul potrivit. Inainte, nu este inca timpul potrivit.

“Toate vin la momentul potrivit” e o pala consolare. Momentul cel mai potrivit e acela cand eu simt ca am nevoie de ceva.

Da, teza “toate vin la momentul potrivit” o accept atunci cand ceva s-a intamplat si invat din acel lucru, sau constat ca avea un sens in acel moment. Nu altfel, nu ca si temporizare, sau stabilire arbitrara a momentului M. Caci pe acela il stie cel mai bine fiecare pentru sine.

Avortul

Stiu ca e un subiect polemic. Imi asum si asta, si-mi asum mai ales parerea mea. (ca in toate cazurile 🙂 )
O samanta nu este un pom. Asa nici un embrion nu este om. A condamna o femeie sa nasca este o crima. Orice venire pe lume a unei fiinte este un miracol, dar acest miracol trebuie sa fie incuviintat de doua fiinte, parintii sai. A condamna femeile sa nasca inseamna a te intoarce in pestera, si a considera ca femeia exista doar prin dimensiunea sa de fatatoare.
Sunt suficient de multe nenorocite care nasc fara sa-si dea seama ce fac, si apoi maltrateaza copiii, ii abandoneaza, sau, si mai rau, ii omoara si ii arunca la gunoi. Nu, nu am o imaginatie bolnava, s-a intamplat nu mai tarziu de azi dimineata. (nu pun link catre orori, dar asta era stire la jurnalele de dimineata: doi oameni ai strazii care cautau in gunoaie au gasit un bebelus mort aruncat acolo. Erau ei insisi oripilati si socati, asa ca inchipuiti-va cum am fost eu….)

Un copil este o minune, dar un copil trebuie sa fie dorit. Altfel, va fi resimtit ca o povara in familia in care apare (daca e familie, totusi, in cel mai fericit caz, si nu mama singura) si va suferi (fara nicio vina) toata viata. I se va pune in carca lui, faptul ca exista. Prin refuzul avortului, riscati sa condamnati si copilul respectiv la nefericire. Caci nu traim nici intr-o tara care sa poata asuma cresterea copiilor nedoriti…. asa cum vedem zi de zi.

Nu spun asta pentru ca ar avea vreo legatura cu mine. Eu NU am avortat niciodata, si nu as fi facut-o. Consider ca in secolul 21 si sfarsitul secolului 20, cand mi-am inceput eu viata sexuala, existau suficient de multe metode de contraceptie ca sa nu ajung la avort. Probabil, daca as fi ramas insarcinata, as fi facut copilul. Insa eu fac oarecum parte dintr-o patura favorizata, sa zicem…. Si informata. Si cu acces la diverse…

Insa continui sa sustin ca avortul este bun si necesar. Avortul previne unele drame. Drama este sa vezi bebelusi morti inveliti in pungi si aruncati la tomberon. Drama este sa vezi copii nedoriti maltratati, violati, malnutriti, abandonati, aruncati pe drumuri. Aceea e adevarata drama, nu renuntarea la o sarcina nedorita. Fiecare si le stie pe ale lui, de aceea cred ca e in regula sa lasam alegerea omului. Nimeni nu poate sa stie mai bine decat cel care e in situatia respectiva.
Dreptul la avort a fost un pas inainte in multe societati. Societatea franceza a fost marcata de legea Simone Veil, a IVG-ului (Interuption volontaire de la grossesse). Societatea romaneasca a fost suficient marcata inainte de 89 (cand eu eram copil), de toate avorturile ilegale practicate te miri cum si sfarsite uneori tragic.
Dreptul la avort este o dovada de civilizatie. Ca eu nu as avorta, e alta poveste. La mine tine de constiinta proprie, si mai ales de ceea ce am spus mai sus: avem suficiente metode de contraceptie ca sa nu ajungem la asta. Dar eu sunt, cum spuneam, cu acces la informatii, cu acces la resurse… din pacate, nu-i toata lumea asa.

Iubirea miroase a nemurire

SMS noaptea trecuta, la 2. “De data asta eu nu am somn- poate de la reflexo. Ma intreb cum stii daca ai ales corect si daca omul acela merita. M-am tot gandit. Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire? Noapte buna, te pup.” Dormeam, si pentru ca nu dormeam de prea mult timp, nici n-am auzit mesajul. Insa mi-a dat de gandit dimineata, la dus, dupa dus, in drumul spre intalnirile zilei… Indoielile nu sunt acestea, insa, deloc. Cel putin eu nu vad lucrurile asa.

Cand iubesti, indoiala nu este “daca ai ales corect“, intrebarile si indoielile sunt cu totul altele. Te perpelesti intrebandu-te: “Ma iubeste, nu ma iubeste? Pot sa ii daruiesc ceva? Pot sa-l fac fericit?” Interpretezi orice tacere ca pe o raceala subita, te sperii, iti sare inima din piept. Apoi, iti zambeste, revine spre tine, si infloresti.  Ti-e inima calda, iti bate tare, sacadat, in stomac, si-ti canta. Privirile iti stralucesc. Apoi, iar te sperii…. Paradis si infern. Extaz si temeri. Dar nu, nu pui niciodata problema “daca ai ales corect.” Cel putin eu nu-s asa, n-am fost asa niciodata. Daca iubesc, iubesc. Sufletul, mintea si corpul imi spun la unison ca EL ESTE. Nu exista niciun dubiu. Nu incape indoiala. E axioma, dinainte de nasterea mea, inca. In momentul, fractiunea de secunda cand as gandi (ipotetic), “oare am ales bine?“, deja eu as fi departe, as iesi brusc din relatie. NU, nu pot cantari asa. Sentimentele sunt, sau nu sunt.
Eu cred ca atunci cand ai intrebari de genul “oare e cel potrivit? oare am ales bine?“, nu e vorba de iubire, ci de o decizie de a intra intr-o relatie, din diverse alte motive. De un aranjament. Nu condamn, spunand asta. Descriu. Neutru. Nu judec. Doar spun ca eu nu functionez asa. Dar sunt oameni care asa functioneaza, si e bine pentru ei. Nu am nicio problema cu acest mod de functionare, daca lor le este in regula cu el.
Eu, insa, sunt intreaga, pe deplin langa cel pe care-l iubesc. Expresia “trup si suflet”, la mine, are sensul propriu.  Spuneam zilele trecute: “Am stiut ca te iubesc cu adevarat atunci cand am gandit ca as prefera sa fii cu dusmanul decat sa-ti risti pielea“, si da, chiar asa gandesc. Intr-o tara in razboi, daca am face parte din tabere adverse, tot te-as iubi. Stiu, suna intr-un fel, poate parea “mult”, dar nu. E doar iubire, iar iubirea asa e.  Fara farduri, fara tertipuri femeiesti, fara strategii. Fara conditionari, fara cantariri, fara comparatii. Iubirea doar ESTE. Se impune in fata celui care iubeste, il umple pe deplin, launtric.
Prima secunda cand as gandi in termenii “oare am ales bine?”, pentru mine ar fi ultima secunda din povestea respectiva. (si vorbesc prin reducere la absurd, caci eu n-am putut niciodata gandi asa). Nu facem targuri cu sentimentele. Nu negociem cu pornirile inimii, cu atractiile mentale, cu frisoanele fizice.

Mesajul spunea apoi: “Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire? ” Pai la capat… care capat? Si traira fericiti pana la adanci batraneti… Care capat?
Asa ajungi la fericire?” Cand iubesti, esti fericit. Fericirea ta este daruirea pentru celalalt, neconditionata. Fericirea, ca un scop…? da, cred ca pot intelege, poate fi “implinirea”, contopirea cu celalalt. Da, cred ca asa ajungi la fericire. Oricum asa ajungi, nu cantarind. Ajungi la fericire iubind. Daruind. Punand dorintele celuilalt mai presus de ale tale. Eu asa sunt fericita. Poate altii sunt altfel, si spun iar, nu-i judec. Unii au liste pentru tot. Si pentru pasii pe care-i fac in secunda urmatoare. E o nevoie teribila de control, aproape bolnavicioasa. Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire.