lumea asta

Se spune ades ca limitele sunt doar in mintea noastra. Intr-o anumita masura, cred asta. Daca nu stii sa visezi, sa te imprietenesti mental cu dorintele tale, ele nu pot fi realizate, limitele  nu-ti pot fi impinse mai departe.   Vorbeam cu un prieten, care-mi povestea despre o cunostinta care lucreaza la CFR de ani de zile. Nu se vede mental in alta parte, pur si simplu. El nu se poate imagina in alta parte decat in CFR.  Viata lui este asta, la alta nu se poate nici macar gandi, ca si cand, dincolo n-ar exista nimic. La fel, acum cativa ani, o fosta colega de scoala generala, care lucra la Distrigaz, cu un salariu  mic, si doi copii mici singura, a refuzat sa mearga in alta parte, unde ar fi castigat mai mult, doar din teama, din imposibilitatea de a se plasa mental in acea situatie noua.   Acestea sunt doar niste exemple cu tinte materiale, dar de fapt, lectia limitelor se aplica si mai mult la tinte nemateriale, cumva mai greu de atins. Si clar, mai importante. De fapt, ne permitem sa fim doar ceea ce putem imagina.   Primul pas din a merge inainte, prima actiune pentru a impinge limitele, este sa ti le poti inchipui, sa-ti dai voie sa ti le povestesti, sa le visezi, sa ti le insusesti, intai  mental.   Daca tu insuti nu te vezi acolo, in situatia respectiva, in locul respectiv, atunci afla ca nu vei fi niciodata!   Pare o banalitate, dar nu e. Odata ce constientizezi asta, si ai curajul de a-ti dori lucruri, ele pot deveni posibile. Iar toate acestea sunt ca niste trepte. Azi urci una, maine alta, peste o  saptamana, o luna, urci inca una. Orizontul ti se dezvaluie, se degajeaza.   Trebuie sa crezi ca poti face, sa poti visa ca poti face, ca sa poti de fapt face.   Fiecare are provocarile lui, la nivel foarte personal. Ele nu pot fi universale, si nici nu pot fi imprumutate ca niste carti citite, de la unul la altul.   Fiecare trebuie sa-si fixeze limitele, sa-si viseze visele. La nivele mai mult sau mai putin concrete. p.s. Lectia limitelor vine dupa prima lectie de viata, renuntarea, si dupa a  doua, uitarea. p.p.s. Am spus ca este necesar sa-ti permiti sa te imaginezi in situatia respectiva, insa nu si suficient, pentru a ajunge acolo. E un intreg antrenament depasirea limitelor. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta… Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare. Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii. Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar « subiectul » imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa. Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare. Ei bine, asta e cheia unei noi « pierderi ». Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici… E exact cum spune Zazie, in cantecul « Ça » Zazie l’Amour « ça » ne s’oublie pas, c’est fort encore… On oublie les adresses Comme les gens qui nous blessent On oublie sans cesse Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent On oublie quand même Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là C’est fort encore C’est mort d’accord Mais…

Postarea mea despre aberatia de a « rechizitiona » spatii publicitare a trezit reactii extremiste, iar asta m-a determinat sa ma gandesc adanc la ce inseamna a fi roman, sau a fi mandru ca esti roman. La ce e patriotismul si cum credem ca se poate manifesta el. Acum cativa ani, un prieten bun, pe care il admir pentru inteligenta si pentru traseul sau in viata, a scris ceva cu un subiect asemanator pe un forum, unde intrase in contradictie cu alti romani. Mi se pare foarte greu sa depasesc calitatea rationamentului sau si a exprimarii sale (cu atat mai mult cu cat intotdeauna l-am admirat pentru ce scrie). Dar, confruntata cu aceeasi situatie, simt nevoia sa imi lamuresc si eu pozitia. Eu cred ca a-ti iubi tara nu inseamna sa o vezi perfecta. Asa cum adevarata iubire fata de un om este sa-l iubesti cunoscandu-l, cu ale sale, si bune si rele, si nu a iubi o imagine faurita, care ar avea doar calitati, in acelasi fel, a-ti iubi tara inseamna sa ii constientizezi si partile slabe, lucrurile care pot fi schimbate si care trebuie schimbate. Eu cred ca asta e cheia progresului: a recunoaste minusurile, pentru a incepe sa cladesti ceva mai bun, in schimbare. Cred ca atunci cand, din patriotism prost inteles, aperi si lucrurile proaste, doar pentru ca acestea sunt romanesti, atributul de romanesc echivaland cu perfect, sau chiar si cu suficient, lucrurile incremenesc si partile rele se perpetueaza. La izvorul acestui comportament sta acel atat de romanesc: « Lasa ca merge si asa », cu derivatele sale. Pana la culmea: « Totul e perfect, daca tu contesti ceva, nu esti patriot! » Sunt oameni care se simt datori sa apere cu ghearele si dintii orice porcarie, numai pentru ca aceasta e romaneasca, ca si cand s-ar simti mostenitorii directi ai lui Burebista. Oameni de acest gen, cu purtari de felul acesta, intepenesc societatea, perpetuand mecanisme gresite. In incrancenarea lor de a apara orice chestie romaneasca, ei impiedica ameliorarea societatii, impiedica drumul spre mai bine. Si mai trist e cand acesti oameni fac parte din acel procent de 10% de elite ale unui popor. « Prostimea » ce sa faca, daca liderii se declara satisfacuti de lume, asa cum e ea? Prostimea imita, si aproba, ba chiar mai vehement si agresiv. Si uite asa vom muri cu Miorita de gat, si peste 2000 de ani, perpetuand comportamente gresite si lucruri pe care le-am putea indrepta, daca am avea, fata de noi insine, onestitatea unei gandiri corecte. Spre binele nostru. Eu imi iubesc tara, dar daca mai vad un procent destul de mare din cei 10% ai celor care conteaza urland ca totul e perfect, repet, desi imi iubesc tara, nu mai am mari sperante pentru ea. Mandria de a fi roman nu inseamna a proslavi orice aberatie, doar pentru ca ea a fost nascocita in Romania. Romanii au vocatia de a fi nombrilisti, cum remarca deja de cativa ani acel prieten. « Fii atenta, imi spunea el, de cate ori se asteapta sa se intample vreo minune, in Romania va fi. Romania e buricul pamantului. » Si asa e. Nu avem…

Am vazut alaltaieri o scena, in aparenta banala, dar care mi-a declansat un proces de reflectie profunda. La Ikea, la restaurant, la locul de joaca, un copil, de un an si ceva, maxim 2, care urla din toti rarunchii pentru ca trebuia sa plece de acolo, si trebuia sa abandoneze acolo jucariile locului. Mama sa incerca sa-l consoleze. Desi copilul era vadit prea mic pentru a intelege aceste argumente, ea ii explica: « Trebuie sa lasam jucariile aici. Nu sunt ale noastre. O sa-ti cumpere mama o jucarie la fel, sa fie a ta. » De obicei, copiii urlatori in spatii publice ma enerveaza, sau in cel mai bun caz, ma fac sa ma uit sever la parintii care ni-i impun. Insa acum, situatia, in aparenta banala, cum spuneam si la inceput, mi-a trezit urmatorul gand: « De fapt, renuntarea la ceva ce ne place este un proces care trebuie invatat cat de devreme. » Prietena mea, care era langa mine, a adaugat: « Unii nu invata niciodata asta. » E de fapt una din cele mai importante lectii de viata: a sti sa renunti. A sti sa imparti, in varianta de altruism a intamplarii. A sti sa lasi si altuia. Sau, (in varianta de pura renuntare), e important de fapt sa intelegi cat se poate de devreme ca nu poti avea tot ce-ti doresti in viata. Ca vor fi mii de jucarii in jurul tau, in anii pe care-i vei traversa, mii de jucarii de care nu vei putea sa te atingi, sau cu care iti va fi permis sa te joci, insa un timp limitat, dupa care va trebui sa stii, elegant si demn, sa le lasi acolo de unde le-ai luat. Pentru altii, sau pentru nimeni. Sa le lasi, la voia intamplarii, incercand sa nu privesti in spate. Sau sa privesti, dar asta sa nu-ti provoace drame. Sa privesti doar cand stii ca ai taria sa o faci. Desigur, e dureros. E dureros sa te desparti de ceva ce-ti place. E dureros sa renunti la gandul ca poti avea, mai ales atunci cand ai atins, ai tinut in mana acel ceva, si cand ai avut senzatia clara de bine, de implinire. Ba chiar ai avut dovada ca acel ceva in mana ta, se potrivea acolo. Dar din diverse motive, viata face ca acel ceva (general vorbind, acel ceva putand fi foarte divers), sa nu poata ramane la tine, cu tine. Si sa trebuiasca sa renunti. E greu. E dureros. Cine spune ca nu e dureros, minte. E important insa sa invatam devreme in viata, (aproape inainte de a invata sa vorbim articulat) acceptarea durerii. Impacarea cu ea. Acceptarea renuntarii. In mod elegant, cu capul sus si privirea limpede. Limitand, pe cat posibil, durerea, macar in timp, daca nu in intensitate. Chiar daca alaturi nu o vom mai avea pe mama care ne sopteste duios: « O sa-ti cumpere mama una la fel, sa fie a ta. » Mama nu va mai fi acolo, sau chiar daca va fi, mama nu va putea mereu cumpara ceva la fel. Cateodata…