lumea asta

Am fost educata in spiritul: abtine-te, nu-ti arata trairile! Am fost crescuta dupa conceptia ca a-ti dezvalui emotiile, atat cele pozitive cat cele negative este urat, indecent, nepotrivit. A exprima ce simti este neelegant, este necizelat, este primar si denota lipsa de educatie. Nu e neaparat rea aceasta idee, daca nu devine extrema, iar la mine a avut tendinta sa devina, in sensul ca aceasta retinere, invatata din copilaria frageda, mi-a intrat ca o a doua natura in mine, si-mi joaca uneori feste. E greu sa nu te exprimi… si nefiresc. Desigur, codul de bune maniere ne impiedica sa lasam sa izbucneasca, din noi, la lumina, toate trairile, si e bine asa.  Altfel, probabil, lumea ar fi un infern. In mod evident, deci, este bine sa iti filtrezi trairile. Dar nu sa le ingropi in tine si sa nu le mai lasi sa razbata, niciodata, deloc, in nicio circumstanta. Culmea e ca desi in interiorul meu clocoteste un vulcan, desi sunt un om sensibil (atat la tristeti, cat si la bucurii), arat ades ca sfinxul, pentru ca, din retinere, ma abtin sa las sa transpara orice senzatie, gand, sentiment. Nu neg, in domeniul profesional este un atu extraordinar, o arma absoluta si suprema. Pot duce o negociere fara ca interlocutorul sa ghiceasca din mimica mea nici cel mai mic indiciu daca-mi convine au ba propunerea sa, daca trebuie sa scada sau sa adauge, daca trebuie sa indulceasca unele conditii sau nu. De asemenea, in conditii de criza, raman exterior impasibila. Pot traversa furtuni mari, momente grele, atat profesional cat personal, si sa nu mi se miste niciun muschi pe fata. Poate sa tune si sa fulgere in jur, eu raman cu privirea albastra.  Din punctul acesta de vedere, da, retinerea este benefica. Nu ca in mine nu s-ar rupe maluri, nu s-ar zbate torente…. da, pentru exterior, ele sunt bine canalizate, indiguite. In aceeasi ordine de idei, plansul in public mi se pare ceva extrem de indecent. Mi se intampla extrem de rar sa-mi dea lacrimile de fata cu cineva, si atunci e de obicei cineva intim, si atunci ma simt oricum foarte vinovata. Problema cu retinerea, insa, este ca ea « functioneaza » si in plan personal si nu ma lasa sa ma exteriorizez. Nici in bine, nici in rau. Nu-s foarte demonstrativa, nu-s foarte exuberanta, desi in mine salasluieste o fetita, care adora viata, care se bucura de orice mica bucurie, de orice fir de iarba, de orice raza de soare, care alearga, face sotii, care iubeste extrem. Si totusi, la nivel de exprimare/expresie, sunt prea cuminte, retinuta. Astea merg departe, in adanc. Fara sa-mi doresc neaparat, retinerea asta nu ma lasa sa « ma scap de sub control », desi intr-un mod absolut constient, mi-as dori sa-mi dau voie. Subconstientul, insa, e mult mai puternic, caramizile betonate ale educatiei sunt solide, si nu ma lasa sa alunec. Nu e bine, nu simt ca e bine. Am ca o platosa, cumva. Pana ma cunosc oamenii, pot parea rece, probabil, eu care sunt…

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste. Am locuit 10 ani in Franta, si fara un « accident al vietii », nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct. Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza. Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva « te iubesc » in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau « in ce regiune m-am nascut », si nu « in ce tara m-am nascut »….. Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate,…

Un 13. Un alt 13. Un nou 13. Si luni. Nu a fost nimic premeditat si nimic voluntar sa tac, sa ma intrerup, sa nu mai scriu. Viata mea a fost, in ultimele luni, uneori tumultoasa, uneori m-a dus in stari inchise (acelea in care nu scriu/nu vorbesc). Cert e ca, fara o decizie anterioara si fara premeditare, nu am mai scris. M-am uitat, intr-un timp, cu jind, la momentele cand scriam. Dar acel timp era prost ales. Era mereu nicicum… In orice caz am retinut ca nu am mai scris de pe un 13. 13 aprilie. Azi dimineata, cand am vazut 13 august, am spus: ridica-te, Mirandolino, si mergi! Nu, de fapt, mai degraba: scutura-te, Lazar, si scrie! Ma rog, intelegeti voi…. In ultimele saptamani, am trecut prin toate starile, de la euforie si speranta, la deznadejde, tristete, scarba, dezgust, cinism, scepticism, si, intr-un final, m-am plictisit. Si nu e deloc o plictiseala buna, si e nefireasca. Eu nu ma plictisesc niciodata! Imi pare sincer rau ca am trait asta. Sunt mai trista si mai batrana. (iar cine ma cunoaste, stie ca nu spun aproape niciodata asta). Si asta e dincolo de orice mistouri, de orice militantisme, de orice inflacarari. Nu ca n-as fi trecut si prin ele. Am pus mult suflet si am trait fiecare moment…. Mai inainte, candva, daca ar trebui sa retin o imagine vizuala, tridimensionala si care foloseste toate simturile, din aceste luni de absenta din teritoriul public al scrisului , ma revad pe 1 mai, cu fundul pe iarba, langa un lac, in nord-vestul tarii. Aveam dupa-amiaza libera si ma dusesem acolo cumva cu teama, gandindu-ma ca e 1 mai, si ca o sa dau  peste multa lume. Na, ce puteam gandi pentru un lac de langa un oras, si o zi libera? Ma gandeam la gratare, muzica, inghesuiala… M-am dus deci cu o mica strangere de inima. Si acolo am gasit paradisul… Nu exagerez. Am scris atunci, la cald: « miroase a iarba. Aud insecte, pasari de padure, zumzet de albine, latrat de caine. In rest e liniste si bine. Citesc. Am facut zece minute de acasa pana aici. Nu-s salbatici cu manele si gratare. Miroase a natura nascand, a dragoste calda. Imi aud gandurile si le ascult. Sunt fericita. Imi imaginez, pur si simplu, ca daca paradisul ar exista, asa ar arata. » Cand am plecat acolo, inflorisera irisii. La cateva zile, liliacul. Simfonie alb-mov. Apoi, au urmat trandafirii, intai timid, apoi o explozie minunata. Bujorii. Gura leului. Mana Maicii Domnului. Iasomia. Teii. Macii. Parca n-am trait niciodata asa frumos si ritmat in rand cu natura ca acele saptamani…. Intre timp, a fost ziua mea. Am implinit niste ani din cei 500 pe care am de gand sa-i traiesc. Acum nu mai sunt atat de sigura ca-i vreau. Am obosit, si parca as muri un pic. Si mai vedem dupa. Dupa vacanta, sau dupa moarte. Sau macar dupa viata asta. Cumva tot o sa fie. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on…

Astazi am primit o felicitare de Pasti de la mama. In cutia postala, desi stam la 5 minute distanta si desi vorbim de 4 ori pe zi la telefon. Mi-a luat cateva secunde bune sa inteleg ce e cu plicul. Scria pe el adresa mea si adresa lor, si …nu intelegeam cine ne scrie cu ambele adrese si cum a ajuns asta in cutia mea postala, printre facturi si calendarele electorale ale lui Prigoana. Apoi, am inteles brusc. Imi scrisese. Scrie mereu celor dragi… Asa imi amintesc ca facea din copilarie. Mama stie (instinctiv) lectia cu scrisorile… {<In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>, Frederic Beigbeder, 199.000 lei} Si atunci sa ma mir cu cine seman? Sa ma mai mir de ce respect cuvantul scris, sa ma mai mir? Sa ma mai mir ca scriu? Si, tot aceasta misiva mi-a rechemat si amintiri mai putin « convenabile », mai putin agreabile. Prima felicitare de « La multi ani », de ziua mea, de la tata, a venit la 27 de ani. Locuiam in Franta… Am plans atunci, privind plicul, care ma facuse sa-mi dau seama ca e PRIMA. Prima, la 27 de ani. A fost destul de complicat, si inca mai este… Si are, fara indoiala, legatura, cu raspunsul la alte intrebari care mi se pun si care invariabil, imi provoaca emotii puternice… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It