criptice – pour les connaisseurs

Sunt la Cluj, iar ultimele trei zile chiar au fost intense… Dentist, veterinar, pregatire conferinta, prieteni. Si trairile mele, printre picaturi. Distilate, intarite, plusate.  Durute, simtite, respirate. Sunt obosita, ar trebui sa dorm, dar trebuie sa scriu ceva, neaparat. Ca o notita…  Gandeam demult asta si trebuie sa o exprim. Mi se intampla lucruri foarte stranii in ultimul timp. Unul din ele: e ca si cand Dumnezeu mi-a alocat o portie de dragoste pe care trebuie sa o primesc in acest moment. Doar ca « au fost perturbatii pe canal » (vorba nebunului serpilian– sau balaurian, nu mai stiu), si acea portie s-a faramitat, de fapt s-a scindat in mai multe bucati. Eu tot o primesc, dar nu dintr-o singura directie. Si nici macar nu e asta cel mai ciudat, sau cel mai deranjant. Cel mai straniu este ca o primesc din directii bizare, neasteptate, nedorite aproape. Pe total, nu ies in pierdere: e aceeasi cantitate de dragoste, cea care mi-a fost alocata. E aceeasi intensitate. Doar ca nu vine nici de unde trebuie, nici nu e unitara. E fragmentata si e de la emitatorii nepotriviti. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Dragul meu prieten, vroiam sa-ti scriu de ceva vreme. Dragul meu prieten, recunosc, am o viata ceva mai chinuita in ultimul timp. Au si cazut toate pe capul meu, in acelasi timp. Si daca Dumnezeu mi le da, asta inseamna ca le pot duce. Le voi rezolva, le voi descurca pe toate, voi fi la inaltime, asa puternica si apartinand rasei invingatorilor, cum ma stii. Si le voi descurca chiar mai inainte sa-mi tragi tu un perdaf, din acelea de ale tale, care de obicei ma ambitioneaza si ma face sa avansez. Nu va fi usor, dar le voi duce la capat. Pe toate. Promit. Nimic nu e ireversibil, iremediabil. Doar moartea. Nu mi-e jena sa spun ce simt, nu mi-e rusine sa exprim ce traiesc, si stii asta, doar ma cunosti de atata timp, de ani intregi. Am traversat bune si rele impreuna, au fost momente cand am crezut ca acolo se termina tot, si altele in care am avut certitudinea ca vom fi unul langa celalalt, dincolo de furtunile vietii, razbatand prin toate uraganele, pana la capat si dincolo de el. Cel putin pana la sfarsitul vietii terestre. Stiu ca intre noi exista acele fire nevazute, pe care le invoc, si pe care le simt atat de tare in ultimul timp. Canale de comunicare privilegiate si directe, firele acelea ne permit sa stim cum e celalalt, in ce stare e, cand are nevoie de ceva. Si sa fim intotdeauna alaturi de celalalt. Si-ti scriu toate astea ca sa te asigur de fidelitatea mea eterna, in prietenie. Stii ca pentru mine acest cuvant chiar conteaza, stii bine cat de extremist traiesc lucrurile in care cred, cat de vehement imi apar valorile, si cum le respect, cu sfintenie. Nimic nu s-a schimbat. Si sunt aici. Si voi fi aici. Oricand. Oricat. Pentru orice. Si-ti scriu toate astea pentru a-ti cere iertare, acum. Ma doare ca imi exprim trairile, acele trairi, sentimentele, sub ochii tai. Stiu ca ma citesti, si stiu ca nu spui nimic. (spui doar atunci cand e de spus…). Stiu ca-mi vezi perioada neagra. Stiu ca nu ai cerut explicatii, stiu ca nu ai pus intrebari. Stiu ca tu, desi ma stii atat de bine, atat de demult, desi n-ai inteles cripticele imprejurari descrise vag, evocate evaziv, nu ai cerut lamuriri. (spre deosebire de altii, proaspete cunostinte, care se apuca, total deplasat, sa intrebe lucruri, ca si cand nu e evident ca daca scriu atat, atat trebuie scris). Tu nu ai intrebat nimic, desi ma cunosti demult. Sau poate tocmai de asta. Tu nu ai intrebat nimic desi vorbim des, aproape zilnic, desi comunicam mult si adanc. Dar stiu ca-mi citesti innegurarile, stiu ca-mi vezi zvarcolirile. Stiu ca imi privesti, cu sprancenele ridicate, chinurile, durerile, lacrimile. Si vreau sa-ti cer iertare pentru asta. Singurul pentru care n-as fi vrut sa scriu aceste lucruri intr-un loc accesibil public, esti tu. Singurul pentru care imi pare rau ca traversez ce traversez si ca exprim ce traversez, esti tu. Singurul pe care as fi…

El este omul cu care am vorbit mai multe carti. Am vorbit mult, minute intense, ore condensate. Zile intregi si bucati de noapte. Insiruiri de argumente, cuvinte, expresii, explicatii, intrebari, pledoarii, jocuri, probleme, rezolvari, ipoteze, concluzii. Si iar: interogari, reactii, emotii, enunturi, contradictii, renuntari. Intr-o zi, dorind sa recitesc ceva, am copiat discutia intr-un document. Avea 40 de pagini. Doar o discutie, dintr-o singura zi. Atunci am inteles ca el este omul cu care am vorbit mai multe carti. Pana acum, exista conceptul de om orchestra. Eu am definit discutiile bibilioteca. Fiecare carte avea un alt subiect. Era din alt domeniu. Si cu fiecare pagina, fiecare capitol, fiecare carte, viziunea mea asupra lumii, asupra vietii, se modifica, se imbunatatea. Acum, biblioteca a ars, ca cea din Alexandria. Iar motivul pentru care a ars e incert, ca in cazul Alexandriei. Sau poate n-a ars. Dar imi e inaccesibila. Si-atunci, poate ca ar fi chiar mai bine sa fi ars. Insa, in mintea mea, cartile au ramas. In sufletul meu, emotiile sunt. De nesters. De neinlaturat. Cuvintele, argumentele, discutiile, mirarile, exclamatiile, aprobarile. Silaba cu silaba. Reconstitui, reconstruiesc, rememorez. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Minut pentru minut, ora pentru ora, zi pentru zi. Intamplarea (oare exista intamplari inocente, coincidente? -mi-e greu sa cred, viata mea contine prea multe si prea ciudate) a facut ca saptamana trecuta, cand se implineau patru saptamani, sa fiu exact in locul in care eram cand s-a intamplat (caci nu eram acasa). Si e ciudat ca eram tot acolo. Merg rar acolo. Foarte rar. Ei bine, uite asa s-a intamplat. Asa a fost sa fie. Cum spuneam, nu cred ca-s coincidente. Asa cum n-a fost o intamplare sa fiu atunci, acolo. Cred ca daca eram acasa, singura, imi pierdeam mintile, innebuneam de durere, ma « stricam de cap ». Insa, cu totul neprevazut si intamplator, am fost cu prietena mea. M-a tinut (psihic) de mana. Chiar si fara sa vorbim, si fara sa ii spun prea multe. Fara sa-i povestesc ce mi se intampla, ce traiam in acele momente, in biroul ei. Nu m-a lasat sa alunec in abis. In seara aceea, cand D m-a adus acasa, am coborat din masina mai mult moarta decat vie, adunata din franturi, cu sufletul bucati, si corpul fragmente. Ma gandeam cum sa pasesc de cand am coborat din masina pana la usa, fara sa ma dezintegrez. Ma simteam atat de putin unitara! Nu ma mai tinea nimic, nu ma mai mentinea nimic. Tot echilibrul meu, toata coeziunea mea interioara, toata armonia mea se dusese. Brusc, in prapastie, in abis. Cazuse, disparuse. M-am adunat incetisor, ca sa pasesc. Sa fac primul pas, pe trotuar, spre scara. Sa nu ma frang, sa nu ma imprastii, sa nu explodez. Nu ma intrebati cum am dormit. Nici cum am adormit. Nici cum m-am trezit. Nici cum am adormit dupa. A doua, a treia, a sasea, a opta, a 14a, a 20-a noapte. Nici cum am trait. Nici cum am mancat, nici cum am vorbit. Nici cum am ras, nici cum am privit in jur. Nu ma intrebati nici macar cum am plans. Nu ma intrebati nimic, e mai bine. Oricum, va anunt eu. Ei bine, acum o saptamana, la implinirea a 4 saptamani, culmea! eram din nou acolo. Simpla coincidenta (? hm)… Cu totul alte scopuri, cu totul alte circumstante. Cu totul alt deznodamant. Am revenit acasa, si am resimtit, coborand din masina, acelasi gol in suflet si in corp. Aceeasi imposibilitate de a ma misca, de a parcurge drumul pana la intrare, de a urca in casa. Aceeasi paralizare, acelasi influx de moarte care-mi invada venele. Nu am povestit asta saptamana trecuta, atunci cand am trait-o. Era prea dureros si prea proaspat. Exact ca si cu ciorba, exact asa, tot asa si la patru saptamani, nu am putut spune ce traiesc in acel moment. Exista acel decalaj, acea traire care ma impiedica sa spun ce simt pana nu se consuma, sau pana nu ma obisnuiesc cu ea… pana nu o imblanzesc. Pana nu mi-o insusesc si nu mi-o asum pe deplin, cu toate durerile sale… Cinci saptamani lungi ca cinci ani de absenta. Cinci saptamani dureroase ca cinci rani deschise. Cinci saptamani goale ca cinci celule de inchisoare. Cinci saptamani arzatoare. Cinci…