cioburi de viata

Cat de rapid se intampla « imediatul »?  In cate clipe, sau in cate minute/ore? Ce promisiune de durata facem cand spunem: « imediat »? Imediat ar trebui sa se intample curand, in scurt timp, fara intarziere, pe loc, numaidecat, urgent, « cat ai zice peste ». Si totusi, in Romania, « imediat » are un inteles cel putin straniu 🙂 Asta a remarcat-o un francez, care, avand foarte putin timp pana la decolarea avionului, a dorit totusi sa ia pranzul la ceea ce atunci era Hotel Bucuresti. La restaurant a intrebat daca poate fi servit repede. « Imediat », i-a raspuns chelnerul… A durat 50 de minute, era sa piarda avionul 😉 de atunci, a ramas cu impresia ca « la voi acolo, in Romania, imediat inseamna 50 de minute » (bietul, cronometrase) Relaxarea asta cu timpul o mai au meridionalii, popoarele din sudul Europei,  de pilda oamenii din Corsica (cu al lor renumit « la terre est basse, Dominique »), si probabil popoarele balcanice. Imediatul acesta variabil si non angajant este caracteristica a delasarii, a nepasarii, uneori a lipsei de respect (fata de cel caruia i-l spui, caci « imediat » contine in el o promisiune) pana sa fie vorba de relaxare a mintii sau alte pozitivisme. Desigur, unde ne grabim? intr-acolo mergem cu totii, spre sfarsitul sfarsit, (sau naiba stie, spre un alt inceput?). Sigur, la ce foloseste sa alergi, sa traiesti intre deadline-uri, cu sula in coaste ca trebuia sa fie gata ieri? Poate ca nu foloseste. Dar atunci, Dumnezeule, NU mai folosi cuvantul « imediat ». Spune altceva, ca sa inteleaga omul ca mai dureaza, ca se va intampla cand se va intampla… 🙂 Intr-o zi cu soare.  Sau fara soare. Azi, sau poate maine. Sau intr-o zi. Sigur ca e bine sa stai sa privesti marea (asta fac eu acum, scriind), sa asculti valurile si pescarusii tipand, sa vezi stradutele inguste luminate de soare.  E bine sa privesti macii vara, si apoi toate florile, rand pe rand, sa simti natura trezindu-se, sa asculti greierii si sa nu te gandesti la « maine ». Dar atunci, nu mai folosi cuvantul « imediat », scoate-ti-l din vocabular! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am fost un copil cuminte, prea cuminte, disciplinat. Din dorinta, nu din pedeapsa. Din alegere, nu din constrangere. Si azi, respect ierarhia. Sunt si azi cuminte si disciplinata. Din dorinta proprie. O singura problema am: trebuie sa simt (sa recunosc cu toate simturile, instinctiv) ca ierarhia este corecta, ca merita, ca e fireasca. Altfel… nu prea. Bine, nu asta era subiectul. Ajunsa in Franta, la 18 ani, proaspat iesita din comunism, abia dadusem la o parte perdeaua de fier, cum ar veni, si pasisem in lumea libera. Ei bine, inainte de 89 noi n-aveam blugi. Adica aveam, unii dintre noi, de prin diverse locuri. Dar asa, in general, nu erau, asimilati cu lumea occidentala fiind. Eu aveam, adusi de mama 😉 Si purtam des. Odata sosita in Franta, n-am mai purtat niciodata blugi, ani intregi, {poate aveam o pereche, singura, ratacita prin dulap}, decat de cateva ori pe an. Puteai sa faci cruce rosie in calendar cand ma vedeai pe mine in blugi, de altfel, colegii mei de redactie (mai tarziu), ma primeau cu exclamatii cand ma vedeau imbracata asa, neobisnuiti fiind. Dintr-un simplu motiv, pe care rar l-am dezvaluit… pai blugii erau o alta uniforma. Asa au vazut-o ochii mei de copil, de 18 ani, ajunsa acolo, in acel renumit Occident. Baieti ca si fete, indiferent de sex, deci, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, indiferent de anotimp, deci, imbracati in blugi. Acum spuneti-mi mie ce era asta decat o ALTA uniforma? Eliberata de prea curand de uniforme, am dorit sa NU mai imbrac uniforme. Am boicotat blugii. Nu in mod extremist. Purtam de cateva ori pe an 😉 atat. Poate datorita acestor obiceiuri vestimentare mi s-a spus « madame » mult prea repede, si ma enervam, caci mie « doamna » nu mi se pare de bine, ci « domnisoara » 😀 Plus ca aratam copil de-a dreptul 🙂 Aveam o gluma, dupa. M-am casatorit la 24 de ani. Si spuneam: « cum mi s-a spus madame pe nedrept 6 ani, sa mi se spuna mademoiselle timp de 6 ani. » 😀 Am de luat, cum ar veni 😉 Dincolo de glume, uniformizarea ma sperie. In orice. In vestimentatie, in comportament, in limbaj, in vorbire. E stavila in calea libertatilor. Bine, din pacate, multi indivizi nici nu-si pun problema sa « se demarcheze », sa traiasca, sa fie liberi. Urmeaza cai batatorite, incercate, stabilite. « Mi-a zis mama ca ustura. Focul arde. »  Si nu gandesc cu propriul cap… sa cantareasca ce isi doresc, ce e mai bine pentru ei. Mai tarziu… ditamai personalitatea formata, vin in Romania, la 27 de ani. Si aud: « o femeie la varsta ta nu se imbraca asa…  » Pai pana si expresia « o femeie la varsta ta » ma scotea din sarite. In Franta, la 27 de ani s-ar fi spus: « o fata la varsta ta« … 🙂 Problema de perceptie… Cat despre ce trebuie sa facem cand avem o anumita varsta… asta ma scoate de-a dreptul din minti. Singurele limite pe care mi le impun sunt ale bunului simt, ale decentei, ale cutumelor locului…

Toata viata mea s-a petrecut intr-un anume perimetru geografic. {desigur, exceptie fac cei zece ani petrecuti in cu totul alta tara}. Pe cat m-as muta oricând la capătul pământului, pe atat sunt extrem de reticenta sa-mi schimb cartierul, in București. Sunt reticenta sa merg in alta parte, respirand cumva doar in ritmul partii acesteia de Bucuresti, desi cartierul copilariei nu mai arata deloc cum arata atunci (mi-au demolat si casa parinteasca si scoala, in aceeasi nefasta vara, a lui 1985). Au disparut lucrurile, locurile, ceea ce ar mai fi « riscat » sa constituie o amintire, sau sa reuseasca sa-mi smulga vreo tresarire de memorie. Ca sa desavarseasca tot, maternitatea in care m-am nascut, aflata si ea la o aruncatura de bat de casa noastra de atunci (si la doua de casa mea de acum), a fost inchisa, cu tot cu spitalul care o adapostea. Acum cladirea e in stare proasta, chiar nu-mi dau seama ce intentioneaza sa se intample cu ea… Dar nu m-as muta. Pe cat m-as muta la Barcelona, New York sau Marsilia, pe atat nu m-as muta in Drumul Taberei, Balta Alba sau Colentina. Habar nu am de ce. Casa a fost aici (demolata), scoala primara si generala aici (demolata si ea). Am stat un an la kilometrul zero, in blocul lipit de magazinul Bucuresti. Apoi ne-am intors in zona « noastra ». Liceul meu e aici. Casa mea de acum e aici. A parintilor mei, tot aici.  Si de atunci, din 86, cu exceptia anilor mei francezi, locuiesc si ma misc preponderent in aria geografica a nasterii. Si mi-e bine aici. Simt ca un soi de unde care ma protejeaza. Cert nu m-as muta in alte parti ale orasului (de fapt, ele-mi sunt atat de straine, desi strabat multe cartiere, mereu, cu masina, umblareata fiind de felul meu). Cumva, parca oamenii si momentele importante ale vietii mele, tot aici sunt, aici se petrec, aici se « nimeresc ». Ca intr-o ursita. Poate ca acesta e cercul meu magic. Locul de protectie. Matca. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Astazi a fost prima mea zi de baut cafea fara cofeina. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca voi ajunge sa fac asta, din doua motive extrem de puternice. Unu: din principiu dispretuiesc tot ce e surogat. Ori o faci, ori nu o faci. Ori traiesti, ori nu traiesti. Am mai scris detaliat despre asta, aici. Si de cand ma stiu, nu prea inteleg smantana fara grasime, berea fara alcool (mai nou si vinul????), pielea ecologica… Pentru ca traiesc 100%, nu-mi plac jumatatile de masura si lucrurile « usurate » de incarcatura lor, oricare ar fi aceasta. Doi: ador cafeaua de cand ma stiu. Sunt o iubitoare a licorii negre, aromate, de o gramada de ani. O beam dimineata, la pranz, seara, noaptea, oricand. O beam neindulcita (din intamplare, sau din noroc, mie nu-mi place zaharul si dulcele de cand ma stiu, cu foarte putine exceptii. Si nu-mi plac bauturile dulci si dulcele, asa ca oricum nu adaugam niciun indulcitor. Cafeaua dulce mi se parea « stricata », nu o puteam bea, daca cineva imi adauga zahar din greseala. Stricata in sensul de gust stricat, alterat). O beam ades si rece. In plus, de-a lungul anilor, am ajuns sa am o relatie speciala cu cafeaua. Sa fie atat de mult parte din viata mea, incat cand imi era sete, beam cafea, nu apa. La orice ora. De vreo 20 de ani beau 2 litri de cafea pe zi. Nenumaratele mele recipiente de cafea sunt binecunoscute celor din jur, mereu apar cu o sticla noua sau un termos (dezavantajul termosurilor e ca sunt grele, si cum oricum nu tin sa fie calda cafeaua, poate doar iarna, uneori…). Cea mai simpatica anecdota legata de cafea si un recipient este cand am venit la redactie in Franta, in primele zile, pe cand nu ma cunosteau bine, cu o sticla de cafea. Era transparenta. Colegii mei au intrebat, firesc: « E vin rosu? ». Eu, cu ochii mari: « Cum sa fie vin? e cafea ». A fost randul lor sa se inspaimante. Li s-ar fi parut foarte normal sa vin la redactie cu 1 litru jumatate de vin rosu, dar cu ATATA cafea?!?!?! Ei bine, ieri s-a produs marea schimbare. Cum necum a trebuit sa ajung la un hypermarket (vroiam sa fie mai multe feluri ca sa cumpar mai multe si sa pot incerca gustul cu care sa ma imprietenesc), ca sa cumpar cafea fara cofeina. Din nefericire, la analizele de sange (pe care le-am facut acum o luna dupa ce 15 ani nu mi-am facut nicio analiza), mi-a iesit o cifra foarte mare a hormonului stresului (cortizol), in sange.  Mare. Nu ma mir in mod deosebit, anul 2012 la mine a fost cu doua campanii electorale, plus stresuri personale suficient de mari. Iar eu nu ma exteriorizez, deci undeva trebuia sa se intample ceva. Hormonul asta are si efecte bune (inhibitor de frica – inteleg ca s-au facut teste pe persoane suferind de diverse fobii, si dupa ce li se injecta cortizol, le disparea teama. La un moment dat doreau sa faca…