Archive for octobre 2015

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: « Cate zile mai avem? » Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi. « Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii? » « Pana crești mare? » A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care « bat » orice manual sau regula tarziu invatata. Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere. Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile. Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta. Si acum sa « combinam » cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata « sporadic », intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le. Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de « morti » vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Dacă ești răutăcios pentru ca ești nefericit, tine minte ceva: răutatea nu te va face fericit, iar în continuare vei fi nu numai nefericit, ci și singur, pentru ca lumea îi evita pe cei care fac rău. Nu am inteles absolut niciodata de ce o parte din cei nefericiti simt nevoia sa faca rau celor din jur. Mi-e greu sa cred ca asta ii scapa de problemele lor. E fix fara efect, iar reversul este si mai neplacut, lumea ajunge sa ii evite, sa se fereasca de ei, caci nu cred ca cineva are nevoie in jur de oameni care lovesc fara motiv. Manevra de a arunca venin spre altii este teribil de paguboasa, deci, si nejustificata. Perdanta pe toate planurile. Dacă nu știai de ce ești nefericit, acum știi. Daca vreunul din ei ar sta sa judece exact ce ii aduce un asemenea comportament, ar observa ca nu numai ca nu-i amelioreaza viata, dar, dimpotriva, ii indeparteaza de ei si pe cei care pana atunci erau dispusi sa stea langa ei, si sa-i ajute. Vorba dulce mult aduce, are romanul o vorba. Daca nu poti spune ceva simpatic, mai bine taci. Daca improsti cu noroi si musti, asta nu iti va face viata mai roz. Nu va remedia nimic din trecut, și mai ales nu va ameliora viitorul. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand o sa gasim cantarul care sa masoare emotiile, centimetrul care sa masoare sentimentele, atunci poate (subliniez, poate) o sa putem da verdicte absolute. Si nici atunci, cred eu, caci absolută e doar moartea. Cel putin pana la proba contrarie. Nu cred ca putem compara nimic cu nimic. Nici macar ce simtim fiecare din noi in minute diferite, daramite ce simtim noi cu ce simte vecinul. Sunt pe lume prea multi care « au descoperit esenta » si dau verdicte ca si cand aici e inceputul si sfârșitul lumii. Si prea multi care nu-si mai amintesc cat de diverse si relative sunt lucrurile. Niciun tremur nu se aseamana cu altul. Nici al meu de azi cu cel de ieri, sau cu cel de maine. Din intensitate in suras, din intensitate in lacrimi, din intensitate in simtire, trec zilele, incomparabile. Nicio dimineata nu e ca cea de ieri, nici ca cea de peste un an. Nicio toamna nu e echivalenta, desi frunzele cad la fel. Nicio primavara nu e egala cu alta, desi ametitoarea imbobocire se petrece imuabil. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It