“Abisul care esti”

Ceva retoric, sa spun asa. Am in lista de fb si in viata multi oameni, amici, cunostinte. De departe (de foarte departe) esti cea mai interesanta, profundă, aparte.
Nu prea sunt omul vorbelor mari deci ia-o ca realitate absoluta.
Noapte linistită si un an bun.
P.S. dacă eram bărbat făceam tot ce puteam sa ma arunc in abisul care esti.

:* te imbratisez, m-ai facut sa lacrimez (pot sa fac asta, sunt singura acasa, nu-s indecenta)
suna extraordinar.

Asta pentru că esti extraordinara. Chiar asa consider.
Cat despre lacrimat..de cate ori am lacrimat la textele tale 🙂
Te îmbrățișez si eu si sper ca intr-o buna zi vei face ca ceea ce este in tine sa ajunga la multi oameni. Ar fi pacat sa nu se stie ca, undeva, cândva, cineva ca tine a existat cu adevărat.

Primesc cuvinte ca acestea de la oameni care nu imi datoreaza nimic, care nu doresc sa imi intre sub piele, mai mult, care traiesc la mii de kilometri si a caror viata nu se va intersecta, cel mai probabil, niciodata cu a mea. Oameni care au vietile lor bine inchegate acolo. Si care nu au neaparat mereu aceleasi optiuni ca ale mele…
Iar eu continui sa ma irosesc si sa ma pierd in futilitati in loc sa fac ceea ce stiu cel mai bine, ceea ce simt cel mai bine, adica sa scriu.
Anul acesta trebuie sa ma adun sa fac asta. Nu o carte, ci doua. Nu in romana, ci asa cum am spus,  in franceza.

O sa fie un an bun, simt. De fapt trebuie. 2016 a fost anul pierderilor. Atat materiale cat si nemateriale.
Insa am inceput 2017 cu oameni care au revenit in viata mea. Cu placerea imensa ca un personaj al povestilor mele s-a recunoscut si a dorit sa stie si continuarea….
Unul din cele mai frumoase lucruri care se pot petrece: sa scrii o frântură de poveste total anonimizata și să te trezești cu protagonistul poveștii că se recunoaște și îți scrie: “și continuarea unde e?” Om cu care nu ai mai vorbit de secole si un sfert. Esti la volan, si scrii complicat, doar la semafoare. (la cele rosii) Reusesti sa i-o dai (continuarea povestii in care este personaj principal, pentru ca bineinteles ca o ai deja scrisa), cu inima cât un purice de teama, și zice ca adora. Întrebi, nevenindu-ți să crezi: “sigur? Corespunde cu realitatea? Și mai ales corespunde cu amintirile tale?” (căci știi și tu cât de subiective și personal interpretate sunt amintirile…)
Și afli ca da… Și da. Și foarte.
Dumnezeule, au trecut 14 ani, dar se pare ca emoțiile nu se prescriu. Și mai pare că știu să le transcriu 🙂
“Când te iubește cineva care scrie, ești nemuritor”

Cat mai dureaza?

Mi-a spus odata cineva ca “nimic nu-i batut in cuie”.
Despre provizoratul oricarei situatii, a vietii in sine… Despre efemerul oricarui moment.
De aceea astept mereu sa se termine, sa se schimbe. Pentru ca am incredere in cel care mi-a spus

cuie

 

A calatori singur, o fericire reala

De cand ma stiu, am fost foarte independenta. La 18 ani am plecat sa-mi fac studiile in Franta, singura, fara nimeni din familie sau vreun prieten. Direct din casa de la mama, unde am fost rasfatata mereu. A fost excelent, am adorat orasul, oamenii, studiile, totul. Am cunoscut natii diferite, am avut prieteni portughezi, mauritanieni, libanezi, senegalezi, si bineinteles, majoritar francezi 🙂 Insa inca imi amintesc de uimirea vecina cu sperietura a unei femei de 38 de ani, cand eu aveam 18, frantuzoaica din Bordeaux, care ma intreba cum ma descurc eu cand merg la Paris, singura la varsta mea?
La 26 de ani am plecat singura la New York, trei saptamani. Colegii mei de la ziarul francez la care lucram atunci erau foarte speriati, ei nu fusesera singuri nici pana la Paris, (noi eram in sudul Frantei, nu le-ar fi trecut prin cap sa traverseze oceanul si sa calatoreasca singuri.) Eu muream de ras de mirarile lor si le spuneam, zambind angelic, invariabil: “Uitati ca eu sunt nascuta la 3000 km si traiesc singura aici, deci…. ce mi-e aici, ce mi-e la NYC.” Si a fost extraordinara calatoria, evident.
La 27 de ani am venit singura in Romania, cu masina (conducand 3.000 km). Si m-am bucurat de drum. De fapt, ador sa conduc 😉
Nici nu mai enumar calatoriile facute prin Romania, mii si mii de km singura.
Nu vreau prin asta sa spun ca am facut vreo fapta de vitejie, nu contin frazele astea nicio nuanta de lauda, le-am dorit cat se poate de neutre. Vreau doar sa explic despre a calatori singur, ce minunat poate fi. Cum simti toate gusturile, mirosurile, cum vezi orasele, nefiind absolut deloc perturbat sau preocupat de altceva.
Ma simt bine cu mine insami si, evident, luand in calcul imponderabilele, nu ma arunc chiar cu capul in gol, insa nu mi-e deloc teama sa calatoresc singura. Si nu numai teama, ci nimic. N-am strangeri de inima. Ma simt bine, iar singur poti respira mai bine orasul, locurile in care esti. Iti poti face programul exact cum vrei, mananci la ce ora doresti, ce doresti, te culci tarziu sau devreme, te duci unde vrei, cum vrei, stai cat doresti, scurtezi, prelungesti sejurul…
gm4Calatoria cu un tovaras nepotrivit de calatorie poate deveni un cosmar. Si nu cred ca cineva vrea sa-si transforme vacanta in cosmar.
Poti sa dai peste oameni total diferiti de tine, inchisi, care nu comunica cu exteriorul (respectiv cu tara in care esti si locuitorii ei). Poti da peste cineva care iti atarna ca o piatra de moara de picior si care iti strica bucuria momentelor. Fara sa realizeze, chiar, fara intentie, doar pentru ca suntem, noi oamenii, foarte foarte diferiti intre noi. Ritmuri diferite, abordari diferite, deschideri diferite de spirit.
Sunt flexibila si fac concesii, insa sunt unele lucruri care sunt prea de tot, care ma scot din minti, si peste care nu prea pot sa trec, cum ar fi incapatanarea de a crede ca oricine trebuie sa vorbeasca romana si sa te inteleaga (absurd!!!), refuzul un pic stupid de a rosti macar 10-20 de cuvinte in limba engleza ca sa te poti intelege cu oamenii. Comunicarea nu este o chestie unidirectionala, este reciproca, iar daca unul nu face niciun efort, comunicarea nu reuseste.
Asta e o postare careia nu stiu sa-i fac alta concluzie decat aceea de a va spune, inca o data, ca este extraordinara experienta calatoriei singur. Merita incercata, macar o data in viata. Si, de fapt: “We’re born alone, we live alone, we die alone. Only through our love and friendship can we create the illusion for the moment that we’re not alone.” Orson Welles