viata

Informatia de aici este extrem de personala, subiectiva, criptica si trunchiata. Poate fi nuvela. Poate fi carte. Nu exista nicio garantie ca este realitate. Sunt subiectiva asupra propriei persoane, a propriilor alegeri si a ceea ce scriu pe propriul blog. Fiind doar un blog, pot sa nedreptatesc pe cine vreau, fara sa ma justific, fara sa dau motive si fara sa dau detalii de identificare. « E doar un blog, nu e o platforma de interogatoriu asupra vietii mele personale » (ca o completare la ps-ul de la Stare) p.s. Si nici nu te poti indragosti de un blog, in absenta oricarui dialog real, fie el in online sau in offline. Daca nu am discutat niciodata, n-ai cum sa pretinzi ca ma iubesti, doar citindu-ma. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Asta seara am facut ciorba. Nu e nimic extraordinar in asta, si nimic neobisnuit, fac ciorba destul de des. E unul din lucrurile care-mi lipseau cel mai mult cat am stat in Franta, si ca atare, acum sunt destul de atasata de asta. (si cand ma gandesc cat uram ciorba, cand eram copil! Ca orice copil, cred) Deci nimic neobisnuit, fac asta des. Insa asta seara a fost totusi ceva special. Asta seara am taiat legumele. Asta nu mai facusem demult. Grabita, am sucombat acum ceva vreme (stiu, puristii se vor oripila) usurintei de a folosi legumele congelate, gata taiate. Asta seara am avut chef sa curat si sa tai legumele. Am simtit ca asta-mi va face bine. Morcovii, telina, patrunjelul (radacina), ceapa. Le-am curatat, le-am spalat, le-am taiat. Am observat ca mi-am pierdut un pic indemanarea. In timp ce le taiam, pe indelete, m-am gandit. M-am gandit indelung. Foarte mult. Am gandit cu regret ca imi place sa gatesc si ca e pacat ca nu fac asta mai des. Ca a devenit un gest prea banal, prea cotidian, si caruia ii consacru prea putina reflectie, prea putin timp, prea putina gandire. Am gandit ca activitatile manuale (fie ca e vorba de curatenie, de taiat legume, de aspirat), ma curata, parca. Ma purifica. Ma justifica. Am gandit ca e bine. Uite, fac ciorba, deci inca traiesc. Ca mi-a fost rau in ultimele saptamani. Foarte rau. Ca s-au naruit lucrurile. Si ca in ciuda acestei demolari,  in ciuda cataclismului, am functionat social, ba chiar am dat impresia ca sunt mai puternica decat in momente mult mai bune. In plus, nu mi-am pierdut simtul umorului. Poate chiar acel umor un pic biciuitor, cinic. M-am gandit, in timp ce taiam morcovii, ca tocmai imi spusese o prietena (nu cineva indepartat, care nu ma cunoaste), ca ma admira pentru ce fac in ultimul timp. Dar ce fac in ultimul timp?  A raspuns: Ca traiesti. Ca pari puternica. Ca nu te lasi abatuta. Sigur. M-am bucurat ca par asa. Ca in mine lucrurile stau altfel, asta e altceva. Nu e putin lucru sa pari in regula. Atunci cand tu stii ca esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Atunci cand stii ca esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Atunci cand te simti la capat. Da, stiu, intai si intai au fost oamenii. Oamenii aceia care au fost langa mine, dintre care doar o mica parte stiau ce e cu mine, ce traversez. Restul, pur si simplu, venisera, parca trimisi de o entitate superioara. Sa aiba grija de mine. Sa ma duca inspre ziua urmatoare. Sa mai vad un rasarit.  Intai m-am mirat. Era prea mult ca sa fie o simpla coincidenta, erau prezenti in fiecare seara. Apareau din neant. Unii apareau de peste ani. Incredibil. Apoi am inceput sa ma obisnuiesc cu asta. Sa o primesc ca pe un dar dumnezeiesc, dar sa stiu ca cineva sus, ma iubeste si ma apara. Si au continuat sa vina, sa fie aici, langa mine, nestiind ei insisi ce…

Tocmai cand, in toamna asta, ma lasasem, fara voia mea, prada unor episoade un pic mai negre, in ghearele unor ganduri ciudate, sfasiata intre dileme si scene fara sens, (s-a vazut si perioada  mea de tacere, intrerupta de prea putine spasme literare), a aparut incet-incet si apoi si-a facut loc triumfator, un gand, intai timid, apoi pronuntat, apoi intruchipat, cu suflu, inima si  creier: si daca viata e doar un mare joc? Si daca trebuie de fapt sa tratez fiecare zi care vine, si fiecare moment ca pe o provocare, ca pe un inceput de joc in care pot miza, sau nu, in care ma  pot angaja sau nu? Fiecare sfarsit al provocarii iti da sau nu acces la nivelul superior. De gandire, de intelegere, de viata. Sigur, este comod sa traiesti in mica mediocritate calduta, e usor sa te lasi prada micilor tristeti, depresiilor care pandesc, e usor sa traiesti asa, angajandu-ti minim creierul, intr-o dulce  medie… avansand cu consum minim spre ziua de maine, spre poimaine, spre anul viitor, spre peste 10 ani, spre sfarsitul vietii.   E mai greu sa vrei mai mult, sa te prinzi in joc, sa accepti ceea ce poate parea pretext, dar care te poate duce mai departe, mai sus. E greu sa accepti ca poti mai mult, e dificil sa cauti mai  mult, sa-ti cauti limitele intelegerii, sa palpezi pana unde poti urca, sa incerci sa deplasezi barierele proprii. Ei bine, eu asta vreau, am hotarat. Oricum, de cand ma stiu, am oroare de mediu,  de mediocru, de plat, de lucruri fara asperitati, fara reliefuri. Allez, faites vos jeux, ca maine am extemporal! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am vazut alaltaieri o scena, in aparenta banala, dar care mi-a declansat un proces de reflectie profunda. La Ikea, la restaurant, la locul de joaca, un copil, de un an si ceva, maxim 2, care urla din toti rarunchii pentru ca trebuia sa plece de acolo, si trebuia sa abandoneze acolo jucariile locului. Mama sa incerca sa-l consoleze. Desi copilul era vadit prea mic pentru a intelege aceste argumente, ea ii explica: « Trebuie sa lasam jucariile aici. Nu sunt ale noastre. O sa-ti cumpere mama o jucarie la fel, sa fie a ta. » De obicei, copiii urlatori in spatii publice ma enerveaza, sau in cel mai bun caz, ma fac sa ma uit sever la parintii care ni-i impun. Insa acum, situatia, in aparenta banala, cum spuneam si la inceput, mi-a trezit urmatorul gand: « De fapt, renuntarea la ceva ce ne place este un proces care trebuie invatat cat de devreme. » Prietena mea, care era langa mine, a adaugat: « Unii nu invata niciodata asta. » E de fapt una din cele mai importante lectii de viata: a sti sa renunti. A sti sa imparti, in varianta de altruism a intamplarii. A sti sa lasi si altuia. Sau, (in varianta de pura renuntare), e important de fapt sa intelegi cat se poate de devreme ca nu poti avea tot ce-ti doresti in viata. Ca vor fi mii de jucarii in jurul tau, in anii pe care-i vei traversa, mii de jucarii de care nu vei putea sa te atingi, sau cu care iti va fi permis sa te joci, insa un timp limitat, dupa care va trebui sa stii, elegant si demn, sa le lasi acolo de unde le-ai luat. Pentru altii, sau pentru nimeni. Sa le lasi, la voia intamplarii, incercand sa nu privesti in spate. Sau sa privesti, dar asta sa nu-ti provoace drame. Sa privesti doar cand stii ca ai taria sa o faci. Desigur, e dureros. E dureros sa te desparti de ceva ce-ti place. E dureros sa renunti la gandul ca poti avea, mai ales atunci cand ai atins, ai tinut in mana acel ceva, si cand ai avut senzatia clara de bine, de implinire. Ba chiar ai avut dovada ca acel ceva in mana ta, se potrivea acolo. Dar din diverse motive, viata face ca acel ceva (general vorbind, acel ceva putand fi foarte divers), sa nu poata ramane la tine, cu tine. Si sa trebuiasca sa renunti. E greu. E dureros. Cine spune ca nu e dureros, minte. E important insa sa invatam devreme in viata, (aproape inainte de a invata sa vorbim articulat) acceptarea durerii. Impacarea cu ea. Acceptarea renuntarii. In mod elegant, cu capul sus si privirea limpede. Limitand, pe cat posibil, durerea, macar in timp, daca nu in intensitate. Chiar daca alaturi nu o vom mai avea pe mama care ne sopteste duios: « O sa-ti cumpere mama una la fel, sa fie a ta. » Mama nu va mai fi acolo, sau chiar daca va fi, mama nu va putea mereu cumpara ceva la fel. Cateodata…