stres

Am o meserie in care vin in contact cu foarte multi oameni. Pe toti ii ascult, cu toti vorbesc frumos. Pe limba lor. Stiu, de asemenea, sa ascult mai mult decat vorbesc. Sa tac mai mult decat spun. Dar, in viata mea privata, nu simt nevoia sa fac eforturi sa fiu ipocrita cu oameni cu care nu am nimic in comun, fie ei amici, sau chiar rude. A nu se intelege ca in viata profesionala sunt ipocrita. Sunt doar profesionist, dintr-o meserie bazata pe interactiunea umana, unde vin in contact cu tot felul de oameni, din diverse paturi sociale. Indiferent ca am fost jurnalist, PR sau consultant politic, am incercat sa fiu atenta, politicoasa, profesionista, sa gestionez bine situatiile de stres. Am preferat, cateodata, (aproape intotdeauna), sa tin in mine decat sa ma burzuluiesc. Am lasat tensiunile sa scada, nu sunt adepta furtunilor. Probabil ca, daca as fi, nici n-as fi un bun PR. Insa, in viata personala, nu simt nevoia sa vad oameni cu care n-am, clar, nimic in comun. Daca am, am, si-atunci acei oameni imi sunt si rude si, in acelasi timp, imi sunt mai ales prieteni, dar daca n-am mare lucru in comun, calitatea de ruda nu te face sa poti intra la mine-n casa oricand, si de altfel, nicicand. De vecini nici nu vorbesc, la mine sunt ca si inexistenti. Ii respect in sensul ca nu fac zgomot si salut pe scara, insa atat. Sunt cuminte si educata, nu trantesc usa la lift si incerc sa fiu conforma cu viata in comun. In schimb, nu doresc si nu ma simt obligata sa tin legatura cu oameni doar de forma, de circumstanta, de… Imi place sa fiu autentica in trairi. Caci, pana la urma, nu e corect sa « intretii » relatii doar de forma, de oricare fel ar fi acestea. Insa cei dragi imi sunt dragi, iar dorintele lor sunt mai presus de ale mele… Cred ca toata lumea ar fi mai simpla daca oamenii ar decide ca pot fi un pic mai autentici in trairi si sentimente. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu-mi place sa mint. Minciuna imi creaza un disconfort psihic atat de mare, incat ma streseaza numai gandul. Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales. Insa ceea ce pot afirma din toate puterile este ca de cate ori am putut, am evitat sa mint. Chiar si atunci cand minciunile sunt folosite ca atenuare sociala a realitatii, pentru intretinerea relatiilor, sau cine stie ce alte scopuri social admise… Nu mint, pentru ca nu consider ca pot trai cu gandul ca am facut-o. Cel mai recent exemplu, concret, practic. Saptamana trecuta a fost sedinta de partid. (partidul meu francez 🙂 ) Desi nu am facut nimic special in acea seara, nu m-am dus. Pur si simplu, am uitat. Spre rusinea mea, am uitat. Dar in vartejul ultimelor saptamani, in durerea care ma copleseste, mi-e greu sa mentin busola, mi-e greu sa-mi amintesc toate lucrurile. A doua zi a trebuit sa vorbesc cu presedintele, pentru cu totul altceva. Mi-a spus « N-ai venit aseara! ». Reactia majoritatii, intr-o asemenea situatie, pariez, ar fi fost « Ah, nu am putut, am avut o sedinta care s-a prelungit » (sau variante la asta, « indulcind » lucrurile). Eu, in ciuda faptului ca poate asta e prost vazut, am spus simplu: « Ah, iarta-ma. Am uitat cu desavarsire. Mi-e ciuda pe mine insami, dar am uitat complet. Si nici macar nu am facut nimic special aseara« . Raspunsul lui a fost « Hai, lasa, e ok, nu-i nimic, oricum tu vii intotdeauna, la toate sedintele » (teoretic, a uita o sedinta de partid, denota dezinteres. Ei bine, el nu m-a banuit de dezinteres, caci ma stie si ma vede implicata in toate actiunile lor… imi vede suflul, pasiunea, felul in care pun problema. Dar chiar daca riscam sa par cel putin aiurita, daca nu chiar nepasatoare, am preferat sa spun adevarul, spontan, decat sa rostesc o minciuna sociala. Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste. Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate. Stiu, pe copii, parintii ii invata (teoretic) sa nu minta. Ca le creste nasul, ca lui Pinocchio. Insa cati parinti, dincolo de a recita aceasta lectie, o si aplica? Da, pe principiul « fa ce zice popa, nu ce face popa », ei isi permit alte actiuni. Ca si cand copiii ar fi orbi. Cunosc drame in familii unde copilului i s-a zdruncinat sistemul de valori atunci cand a descoperit ca tocmai tata, cel care il invata sa nu minta, ii mintea de ani intregi… si nu asa, o minciunica mica, ci una mare, sub forma de alt copil, in alta familie… Am spus adevarul chiar in cazuri in care lumea nu o face. Cazuri mai importante decat cel tocmai povestit… (cu sedinta de partid) Toate cuplurile isi promit la inceput « ne vom spune intotdeauna totul ». Cati o fac cu adevarat pe termen lung? Foarte putini….