Romania

E frumoasa tare iarna, in absolut. Nenorocirea e ca noi traim in Romania, nu in Absolut…. 🙂 iar trei luni de suferinte, pana da coltul ierbii, pana incepe trezirea, astenia de primavara, ah… mi-am amintit de scenele de primavara din Bambi… of. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste. Am locuit 10 ani in Franta, si fara un « accident al vietii », nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct. Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza. Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva « te iubesc » in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau « in ce regiune m-am nascut », si nu « in ce tara m-am nascut »….. Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate,…

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere. Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam « handicapata » de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca « aruncata » in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie). Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa « infrunt » viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa « te descurci ». Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo « hiatusuri »  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica. Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: « Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici. » Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de « smechera » cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi « destul de smechera ». Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu « smecheria » autohtona, sunt, probabil, pierduta. Imi povestea cineva ca…

Ce inseamna sa fii român? Din punctul meu de vedere, sunt româncă pentru ca asa m-am nascut, si asa voi muri, indiferent de nationalitatile pe care le am sau le voi avea, indiferent de tarile in care am trait, traiesc sau voi trai. Este ceva ce nu poate schimba nimeni, pentru ca asa m-am nascut, asa mor. Pe parcursul tuturor acestor ani, indiferent unde traiesc, pe cine iubesc, in ce limba ii declar, faptul ca m-am nascut romanca nu se poate modifica. E un dat. Ce inseamna sa fii bun român? Atributul bun, pentru mine, este mai degraba legat de calitatea umana, de civism, de respect, asa cum am tot spus-o si o voi mai spune. Un bun român, daca are simt civic, daca isi respecta compatriotii, daca e uman, ar putea, insa, fi si un bun filipinez, un bun ucrainean, si un bun belgian, si un bun… Ce inseamna a fi român? A vorbi limba română? Simt la fel, indiferent ce limba vorbesc. Gandesc la fel, indiferent in ce limba o spun. Am aceleasi principii, dincolo de foneme. Limba este o unealta, nu o chestie definitorie, de structura. Este o unealta de exprimare a gandurilor, senzatiilor, dorintelor. Este o unealta de comunicare. Sa ne gandim la cei nascuti langa granita. La un metru esti român si dincolo de frontiera esti bulgar? La un metru esti român si dincolo esti sârb? La un metru esti francez si dincolo esti spaniol? Cred ca diferentele sunt mai mult pe bazine geografice decat pe linii trasate. Acum, m-am gandit si la dorul de tara. Am stat 10 ani pe alte meleaguri. Fara români, caci n-am inteles de ce i-as cauta cu dinadinsul. Parerea mea este ca daca iti doresti sa traiesti cu români, e gresit sa traiesti in SUA, Germania, Franta, Italia, etc. Daca vrei sa traiesti cu români, te duci frumos in România. Cu alte cuvinte sunt impotriva comunitatilor inchise, din tari straine. Acestea sunt si piedici in integrare (acesta este alt subiect, de tratat separat).  Bun, deci dorul de tara. Mi-era dor de tara? Ce inseamna dor de tara?  Mi-a fost dor de mama, de parinti, de rude. Mi-a fost dor de prieteni. Dar am venit des, de 42 de ori in primii 7 ani. Apoi, n-am mai numarat 🙂 Despre dor, in continuare. Nu mi-a fost dor de anumite locuri. Dar si daca mi-ar fi fost dor, dorul ti-l ostoiesti revazandu-le. Asisderea, si alte tari au peisaje magnifice, munti cu creste semete, mari involburate, nisip curat si fierbinte care iti asteapta trupul… Sa-mi fie dor? Dor de cerul albastru? De vazduh? Cer albastru este peste tot… Soarele iti mangaie oriunde pielea aramie si parul balai… Am vorbit cu cineva, odata, care traieste perioade lungi in alte tari, si care-mi spunea ca oriunde merge, are un drapel in valiza, si si-l pune deasupra patului, oriunde ar dormi. Eu asta nu prea inteleg. Nu stiu, poate nu simt la fel, poate nu-s bun român, de fapt. Desi, cu scuzele de rigoare, nu…