Romania

Dupa episodul 1 din ce mai arunca romanul, va prezentam episodul al doilea,  sub-intitulat: « Da-le dracu’ de carti, cui i-or folosi? Da-le afara din casa, nu vezi ca numai praf prind? » Pe o strada linistita cu vile, din nordul Bucurestiului. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am locuit, timp de 10 ani, ani definitorii pentru un individ (cei in care m-am transformat dintr-un copil intr-o femeie), in alta tara. Nici nu conteaza neaparat care, in contextul a ceea ce vreau sa scriu acum. Revenita aici, (constransa de imprejurari de familie), am avut surpriza, si durerea de a constata ca in propria mea tara, pe plaiurile natale, nu exista RESPECT. Nu exista. Nu contezi, ca individ. Esti un nimeni. Nu contezi pentru semenii tai, nu contezi pe strada, nu contezi in metrou, nu contezi pentru angajator. Esti un nimic. Un zero. A fost un soc mare. Mai ales cand esti obisnuit altfel. In alte parti simti ca esti respectat PUR SI SIMPLU ca individ, pentru ca existi. Cand am revenit in Romania, un prieten foarte bun mi-a spus: « Pleaca inapoi. Nu esti destul de smechera sa traiesti aici. » Da, recunosc, avea dreptate, nu sunt destul de smechera. Nu sunt destul de smechera sa dau din coate, sa calc pe cadavre, sa scuip pe strada si in capul semenilor mei. Nu sunt destul de smechera sa dau mita. Nu sunt destul de smechera sa fac cu ochiul cuiva in sens de « hai ca ne intelegem noi, o sa fie bine« . Nu sunt destul de smechera sa umblu cu parandaraturi, cu retururi de profit. Mica intamplare, cea mai recenta, pentru a ilustra ce spuneam cu lipsa de respect: azi, pe aleile unui centru comercial mare (si Dumnezeu stie ca sunt largi acele alei). A trecut un individ cu tricou mulat si lant mare de aur pe langa mine, cu toate insemnele caracteristice ale cuiva desemnat ca « manelist ». Eu nu spun asa, ca sa nu sariti in sus. Era un cetatean roman, vi l-am descris. Trecand pe langa mine, desi aleile sunt largi, slava Domnului, si libere, m-a busculat si m-a lovit atat de rau cu jumatate de corp (umarul si pieptul), incat era sa ma arunce la 1 m. Credeti ca a schitat macar un gest de « ah, ma scuzati? » Bineinteles ca nu. A intrat voluntar in mine, si s-a amuzat cu amicii lui. Credeti-ma, in 10 ani de mers in centrele comerciale din alte tari, NICIODATA asta nu s-a intamplat. Parintii mei stau intr-un cartier reputat in regula, in capitala, Tineretului. Si eu in acelasi cartier, la vreo 5 minute distanta de ei. Preturile apartamentelor sunt mari, e unul din cartierele considerate ok. Ei bine, asta seara la opt, pe lumina, am trecut pe la mama. S-a aciuat langa blocul lor un aurolac. L-am vazut stand in fund pe niste trepte si tragand din punga. Pe lumina. Mi-a fost teama sa ies din masina, avea o privire rea, mai rea decat pitbull-ul de la birou. Politia nu face nimic. Nu ii aduna. Un din asta e in stare sa-mi dea in cap si ziua…. halal oras, halal capitala civilizata. Da, si compar chestii comparabile. Sigur ca in Bronx e periculos. Sigur ca in cartierele nord din Marsilia e periculos. Sigur la in Cite Berthe din La Seyne sur Mer e urat….

Postarea mea despre aberatia de a « rechizitiona » spatii publicitare a trezit reactii extremiste, iar asta m-a determinat sa ma gandesc adanc la ce inseamna a fi roman, sau a fi mandru ca esti roman. La ce e patriotismul si cum credem ca se poate manifesta el. Acum cativa ani, un prieten bun, pe care il admir pentru inteligenta si pentru traseul sau in viata, a scris ceva cu un subiect asemanator pe un forum, unde intrase in contradictie cu alti romani. Mi se pare foarte greu sa depasesc calitatea rationamentului sau si a exprimarii sale (cu atat mai mult cu cat intotdeauna l-am admirat pentru ce scrie). Dar, confruntata cu aceeasi situatie, simt nevoia sa imi lamuresc si eu pozitia. Eu cred ca a-ti iubi tara nu inseamna sa o vezi perfecta. Asa cum adevarata iubire fata de un om este sa-l iubesti cunoscandu-l, cu ale sale, si bune si rele, si nu a iubi o imagine faurita, care ar avea doar calitati, in acelasi fel, a-ti iubi tara inseamna sa ii constientizezi si partile slabe, lucrurile care pot fi schimbate si care trebuie schimbate. Eu cred ca asta e cheia progresului: a recunoaste minusurile, pentru a incepe sa cladesti ceva mai bun, in schimbare. Cred ca atunci cand, din patriotism prost inteles, aperi si lucrurile proaste, doar pentru ca acestea sunt romanesti, atributul de romanesc echivaland cu perfect, sau chiar si cu suficient, lucrurile incremenesc si partile rele se perpetueaza. La izvorul acestui comportament sta acel atat de romanesc: « Lasa ca merge si asa », cu derivatele sale. Pana la culmea: « Totul e perfect, daca tu contesti ceva, nu esti patriot! » Sunt oameni care se simt datori sa apere cu ghearele si dintii orice porcarie, numai pentru ca aceasta e romaneasca, ca si cand s-ar simti mostenitorii directi ai lui Burebista. Oameni de acest gen, cu purtari de felul acesta, intepenesc societatea, perpetuand mecanisme gresite. In incrancenarea lor de a apara orice chestie romaneasca, ei impiedica ameliorarea societatii, impiedica drumul spre mai bine. Si mai trist e cand acesti oameni fac parte din acel procent de 10% de elite ale unui popor. « Prostimea » ce sa faca, daca liderii se declara satisfacuti de lume, asa cum e ea? Prostimea imita, si aproba, ba chiar mai vehement si agresiv. Si uite asa vom muri cu Miorita de gat, si peste 2000 de ani, perpetuand comportamente gresite si lucruri pe care le-am putea indrepta, daca am avea, fata de noi insine, onestitatea unei gandiri corecte. Spre binele nostru. Eu imi iubesc tara, dar daca mai vad un procent destul de mare din cei 10% ai celor care conteaza urland ca totul e perfect, repet, desi imi iubesc tara, nu mai am mari sperante pentru ea. Mandria de a fi roman nu inseamna a proslavi orice aberatie, doar pentru ca ea a fost nascocita in Romania. Romanii au vocatia de a fi nombrilisti, cum remarca deja de cativa ani acel prieten. « Fii atenta, imi spunea el, de cate ori se asteapta sa se intample vreo minune, in Romania va fi. Romania e buricul pamantului. » Si asa e. Nu avem…

Am pretentia despre mine ca incerc mereu (si ca imi si iese – destul de des), sa fiu obiectiva. In sensul ca daca o persoana pe care nu o agreez 100%, spune un lucru in regula, sa nu contrazic doar din principiu acest lucru. Am pretentia ca sunt o persoana evoluata, careia nu i se intuneca privirea cand trebuie sa duca o discutie in contradictoriu, sau sa asculte argumentele unor parti adverse. Am pretentia ca pot intelege si explicatiile unor oameni cu care nu sunt intrutotul de acord, daca reusesc sa-mi demonstreze ca au dreptate. Si de ce zic asta? Ce a zis omul ala cu tinichigii sau ospatarii sau ce o fi zis el, n-am avut nimic de spus. Ce a explicat azi ca ar fi vrut sa spuna, dar ca nu si-a permis cuvantul, si atunci a iesit altceva, ei, bine, sunt de acord. Oricat ar fi de revoltator. Da, scoala romaneasca scoate o gramada de tampiti. Ies o multime de tampiti cu patalama. Nimic mai adevarat. Trist, dar adevarat. Sincer. E de ajuns sa te confrunti macar un pic cu cativa din noile generatii de absolventi de bacalaureat. E ceva de speriat. Fara exagerare. Si mai incolo. La facultate. Oamenii isi cumpara diplome. Nu e concluzia mea, nu e concluzia dupa ce am vazut nu stiu ce stiri. E concluzia unui ochi extern (neromanesc), care lucreaza in recrutare. Si care s-a speriat de nivelul absolventilor de facultate (adesea au chiar cate doua-trei facultati, la ce le-o fi trebuind, frate!). Si concluzia lui -generala- e ca aici, oamenii cumpara diplome. Si ca sunt disperati dupa diplome (aduna aiurea doua trei facultati, fara noima, fara legatura intre ele, fara un curs normal de cariera, fara un plan concret). Cred ca ajunge daca spun atat. De aia merge totul pe dos. Dintre acei oameni, multi intra in viata activa. Si fac ce stiu, adica nimic. De unii se mai lipeste cate ceva, de altii nu. Si apoi, sistemul promoveaza tot felul de non-valori, din cauza nepotismului sau altor motive la fel de importante. (fustita scurta, par blond -da, stiu, sunt sau ma rog, eram blonda, gura!-, foloase materiale, etc. — cu imaginatie) Rezultatul? Tara asta care arata asa, dupa 20 de ani. Caram bolovani in intersectii si facem ursi si girafe din iarba, in timp ce altii construiesc drumuri si cladiri, inventeaza avioane, masini si minuni. 200 de ani sau poate 2000 trebuie sa mai treaca. Si nici asa nu sunt sigura. Mi-e ca asta ne e nivelul, asta ne e caracterul. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It