relatie

Ma intreba acum ceva timp, Amarige: « cum iti pare, ce parere ai despre ”ciorba reincalzita ” ?! adica, fact:  intr-o casnicie in care oamenii nu-si mai vorbeau si erau conflicte dese de ani buni, ajung la divort , dar femeia afla ca sotul  iubeste o alta femeie si se schimba brusc… devine foarte iubitoare, atenta, grijulie… si sotul o si crede.  Si o iau de la inceput. Ce crezi, Mirandolina ? E durabil, e fair ? » Si i-am si raspuns atunci: « Pai… e greu de spus in termeni de corectitudine, cum intrebi tu. Nu cred ca exista un singur raspuns, si nu cred ca exista o norma. Stii ca se spune des ca realizam ce aveam doar când pierdem. Poate e cazul acelei doamne, care a realizat odata ce nu mai avea, sau risca sa piarda, ce avusese de fapt. Sau poate e simplu orgoliu, o vanitate ciudata de a nu dori sa lași altcuiva ceva ce ți-a aparținut. Si pentru el e de inteles ca o crede: intimitatea se câștigă greu, si decat sa o ia de la capat cu alta femeie, in alta casa, e mai ușor sa mai acorzi o sansa unui cuplu mai vechi. Femeia aceea deja stie cum sforai… pe alta trebuie sa o înveți. Suntem ucisi de micile detalii. Marea dragoste fata in fata cu sforaitul… » A se intelege, « sforaitul » din poveste este metaforic, nu e neaparat un sforait, poate fi orice, reprezinta, generic, toate detaliile, orice fel de a fi a celuilalt, cu care te obisnuiesti. Desemneaza general si generic toate micile lucruri cu care ne obisnuim in viata in doi. Toate micile nimicuri care fac ca ne e mai usor sa acordam inca o sansa unui cuplu trecut decat sa o luam de la capat cu domesticirea gesturilor altui partner. Lucrurile mărunte influențează enorm o relație. … si poate ca ti-e teama sa-ti translatezi « sforaitul » in alta parte si sa i-l explici altei persoane,  sa o iei de la capat cu reglarea reciproca, obisnuintele, cu povestile despre tine si intrebarile despre celalalt.  Este mai comod sa acorzi o sansa unei relatii vechi, din punctul de vedere al majoritatii oamenilor. In cazul unei relatii mai vechi, deja stie cum sforai, in ce moment si pe ce ton. In cazul unei relatii noi, trebuie sa o inveti cum sforai… Oamenilor le este de fapt frica de viata, doar știm toti asta. Unii te pierd pentru ca le este teama sau lene sa te iubească. Este periculos, este inconfortabil sa iubești, te vulnerabilizeaza, te lasa descoperit, te sperie si te doare cateodata. Sigur ca te si inalta, sigur ca te si aduce spre fericiri profunde, dar cumva, oamenii prefera sa traiasca mai degraba « caldut », decat fierbinte. Mie mi se pare o tristete enorma sa te multumesti cu jumatati de masura sentimentale cand iti sta la indemana sa incerci fericirea aceea vertiginoasa, intensa, zborul, infinitul senzatiilor. Chiar daca exista doza de risc, si chiar daca exista rani, eu cred ca merita. « Pentru o clipa de iubire »… Insa oamenilor le este teama. Si…

Lucrurile nespuse sunt cele care viciaza, imbolnavesc si putrezesc relatiile dintre oameni. Lucrurile nespuse sunt cele care, tinute inauntru, cresc nefiresc, ca o tumoare, cu viata independenta, si sufoca relatia umana. Lucrurile nespuse sunt cele care darama podurile pe care le cladim (uneori timid), intre noi. Sunt cariile care mananca puntile aruncate intre suflete cu atata retinere. Desigur, nu de partea de mister a fiintei umane (mister eminamente feminin), e vorba, nici de retinerea masculina care ne face sa ne protejam gandurile si sentimentele, sa nu le rostim, nici de partea de secret (le jardin secret), al fiecarei persoane, pe care trebuie sa-l cultivam atent. Ci de acele lucruri care ne stau pe suflet si pe care am face bine sa le spunem oamenilor, fara de care relatia cu ei e periclitata…. Cand tinem in noi, inevitabil relatia va suferi. Tocmai pentru ca spui cuiva ce gandesti despre el sau despre o anume imprejurare, tocmai de aceea poti vorbi normal, mai tarziu, cu acea persoana. Daca interlocutorul nu poate vorbi normal, e doar problema lui. Fix lucrurile nespuse intre oameni fac rau, acelea mocnesc, acelea se umfla, acelea fac puroi si mizerie. Eu cred ca daca ii zici unui om ce crezi si ce simti, poti merge mai departe cu acel om, iar daca el nu poate (sa mearga mai departe), este doar inabilitatea lui umana. Sa faci frumos, sa fii ipocrit desi aveai lucruri in suflet, este mai bine? Cert nu. Nu cred. Unele lucruri sigur nu poti sa le tii inauntru. Si daca ai tacea, in prima faza, ai izbucni la un moment dat, si nu e deloc mai bine. Un exemplu (total aleator si inventat): sa zicem ca am aflat la un moment dat ceva despre un amic, ceva care ma doare. Daca aleg (proasta alegere) sa nu-i spun ca stiu, mai devreme sau mai tarziu voi izbucni…. pentru ca am ales (gresit) sa nu ii spun direct. Daca alegi sa nu spui ce stii, ce simti, ce te doare, ce te roade, vei continua, totusi, subconstient, sa ai un dinte impotriva lui, iar lucrurile pot iesi din tine, la un moment dat, necontrolate, si mai ales, disproportionate. Cea mai buna alegere este sa spui omului ce ai pe suflet si ce simti. Cu prietenul meu cel mai bun, asta cred ca e unul din secrete, cheia succesului. Ne spunem ce gandim, de fiecare data, chiar cand lucrurile nu-s chiar confortabile. Noi am trecut si trecem peste asta. Dar sigur, trecem tocmai pentru ca i-am spus de cate ori ma deranja ceva, asa cum face si el. Asta face ca relatia e sanatoasa, este fara lucruri nespuse, fara lucruri tinute in noi care sa umfle nemultumiri si dureri ciudate, si care sa ne faca sa ne inchipuim cine stie ce prostie. Lucrurile nespuse pot ruina o relatie, cu adevarat. Nu e doar vina unuia, e o vina comuna. De fiecare data cand alegem, din orgoliu sau nepasare, din lipsa de timp sau orice alte motive, sa nu…

Nu pot sa nu am incredere instinctiva in oameni. Din punctul meu de vedere, daca-mi refuz increderea apriorica in oameni, refuz orice proiect uman, orice comunicare, orice cladire, orice constructie, orice pod. Ar insemna ca neg orice posibilitate de « relationare ». In ciuda unor deceptii (amare si neexplicabile, cu atat mai mult cu cat rare, si tarzii, in sensul ca au intervenit cand, teoretic, nu ma mai asteptam sa), continui sa am incredere in oameni. Si niciodata, dar niciodata, nu-i fac pe noii intrati in viata mea sa plateasca pentru greselile altora, trecuti. Asta ar fi cea mai mare greseala. Nu poti sa acuzi pe cineva de ceea ce ai patit tu, anterior, din pricina unei alte persoane. In mod ideal, ar trebui sa fim in fiecare relatie umana (noua) ca un nou-nascut. Cu la fel de multa atentie, disponibilitate pentru noul venit, aviditate de a cunoaste. Cu la fel de multa deschidere, cu la fel de multa inocenta. Cu la fel de multa dorinta si capacitate de a investi in noua relatie (si nu vorbesc doar de relatii amoroase, ci de orice fel de interactiune umana). Sigur, de la teorie la practica e uneori un pas mare. Si venim uneori raniti, si, dupa proverbul romanesc, « cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt« , si « omul din greseli invata« . Si ne e greu sa punem contorul la zero. Fiinta umana este de fapt o suma de trairi, o suma de subiectivitati, de experiente, de momente traversate, sedimentate peste fundatia constructiei. Uneori, din durere, unii se zidesc. Altii se razbuna. Altii nu acorda niciun fel de « credit ». E greu sa fii complet deschis, nou-nascut in fiecare intalnire. Dar trebuie sa incercam sa fim asa. Ca si cum am pasi printr-o usa. O noua usa, una abia descoperita, a carei cheie abia am gasit-o, o usa pe care abia am deferecat-o. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Unul din primele mele « socuri » de adult a fost ca am constatat ca ieseam amandoi din aceeasi relatie, avand cu totul altfel de amintiri. Desi ieseam senini si ne-am iubit si dupa, fiecare retinuse altceva. Pentru fiecare din noi, accentele importante ale relatiei erau in locuri diferite, in momente diferite. Asa am simtit atunci, la 26 de ani, iesind dintr-o relatie lunga, de 7 ani jumate…  El retinuse mult amintiri fizice, eu, aproape deloc… Poate asa sunt barbatii, Dumnezeu stie, de fapt. Ma gandesc ca lucrurile se vad foarte diferit din unghiuri diferite. Fiecare retinem cu totul altceva dintr-o situatie. Ne emotioneaza, ne marcheaza altceva pe fiecare din noi. Traversam aceleasi intamplari si intelegem lucruri diferite. Si nu doar intr-o relatie, in viata, in general. Si, mai mult, ma gandesc ca ne amintim lucruri diferite… Ramanem cu impresii diferite, ca si cand am fi trait o alta relatie, o alta intamplare, o alta viata. Acum, am raspuns cuiva cu ceva ce, pentru mine, face parte din « amintirile noastre comune ». Dar in acelasi timp in care faceam gestul, m-am gandit ca nu e obligatoriu ca si el sa-si aminteasca acelasi lucru. Poate-si aminteste lucruri complet diferite, pe care eu nici nu le mai stiu. Pentru ca, de la 26 de ani, de cand am inteles ca ramanem cu lucruri diferite dintr-o relatie cat se poate de armonioasa (mai mult, din aceea, fuzionala), evit sa gandesc ca amintirile mele sunt si amintirile altcuiva, chiar daca le-am trait impreuna. E foarte posibil ca acel cineva sa aiba cu totul alte amintiri, intretaindu-le pe ale mele, si pe care eu sa nu le am. Si tot de atunci, de cand am inteles asta, incerc intotdeauna sa ma plasez si in locul celuilalt, sa incerc sa privesc situatia si cu ochii lui. Nu garantez ca pot, ca ghicesc, ca ma transpun. Dar incerc. Si, oricum, orice ar fi, iau in calcul ca viziunea mea si amintirile mele s-ar putea sa nu fie decat ale mele…. Si da, in sens filosofic, probabil e una din traducerile frazei: « orice am face, suntem mereu singuri. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It