surdomut

Oameni si zapezi

17 février 2012

Cand ceva este prea rau, refuz cateodata sa privesc in acea directie. Sigur, faptul ca nu privesc acolo nu anuleaza realitatea, ea ramane la fel de crunta, din pacate. Altfel, mi-as face o placere din a anula raul din lume. La fel, cand ceva ma tulbura prea tare (uneori poate chiar in bine), nu imi indrept privirile in acea parte, imi iau « rezerva ». Nu privesc decat cand imi iau inima-n dinti. Nu e lipsa de curaj (caci altfel sunt, de felul meu, nu numai temerara, ci chiar inconstienta). E altceva, n-as stii prea bine sa descriu in cuvinte cum si ce, poate un fel de decenta, poate un fel de ne-pregatire sufleteasca la rau, poate un fel de amanare a infruntarii lucrurilor urate. (rara ipostaza, sa nu pot eu descrie ceva in cuvinte). Asa ca nu-mi vine sa sun sa intreb ce face bolnavul de cancer de la Arcanu… sper doar sa aflu ca e bine. Am incercat sa ma indepartez de emotional, pe cat posibil, sa sedimentez lucrurile, sa le separ, sa nu fiu patetica. Vrand-nevrand, unele lucruri sunt asa, fara sa fie, de fapt. Suna asa, doar din propria lor existenta, in esenta. Toata aceasta introducere ca sa spun ca am fost in zonele afectate de zapezile cumplite, din judetul Buzau, miercuri. E vineri si scriu abia azi pentru ca asa am simtit eu sa las sa curga vremea, cred ca am explicat mai sus de ce. Ca sa evit accente de dramatism inerente proaspetei experiente, ca sa anulez pe cat posibil emotionalul, si nu in ultimul rand pentru ca mi-a fost greu sa redeschid cutia cu acea experienta…. Zona aceea o stiam. Acum trei ani jumatate am avut ocazia sa cunosc acei oameni, sa locuiesc trei luni acolo si sa bat la pas satele. Sa ii privesc in ochi, sa ii tin de mana si sa ii ascult.  Stiu cat e de grea viata lor, chiar si in restul anului. Nu era nevoie sa mai fi venit si acesti nameti peste ei, ei sunt chiar oropsiti. Am auzit si vazut atatea in acele saptamani, in acea toamna, incat… Ma incarcam uneori atat de tare de durerile lor si de tensiuni, incat imi venea sa plang. Si pentru ca nu puteam sa plang acolo, plecam jumatate de ora cu masina in capul satului si plangeam in camp, apoi ma intorceam, senina, calma, puternica. Macar in aparenta. Si inca mai plang acum, dupa 3 ani jumatate, cand ma gandesc. Si va rog sa ma credeti ca nu plang cu una cu doua. Asa ca pentru mine viata acolo nu este ceva nou. Ii stiu pe acei oameni, si stiu cat de crunt este. Si mai stiu ca ei sunt cu 200 de ani in urma vietii de la nici 150 km. Ma revoltase tonul premierului, acuzatia ca sunt lenesi. Ma dusesem sa vad ce ar fi putut face si n-au facut. Si ma dusesem sa ajut. Am gasit aceleasi sate amarate, cu aceeasi oameni necajiti, pe care prea bine ii…

📌
0💬 read more