femeie

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste. Am locuit 10 ani in Franta, si fara un « accident al vietii », nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct. Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza. Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva « te iubesc » in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau « in ce regiune m-am nascut », si nu « in ce tara m-am nascut »….. Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate,…

Aseara te-ai pus pe scaunul de la cafenea, erai supersexy si pana a inceput conversatia am avut o erectie. Pe urma m-am « retras ». M-am gandit ce se intampla. Tu porti discutiile la un nivel de inteligenta (sau intr-un stil) masculin. Majoritatea femeilor se lasa « imblanzite » de argumente (nu e vorba numai de discutii in contradictoriu, ci de faptul ca le aduc pe o lungime de unda mai joasa decat a mea) si ele devin ceva complementar, ALTFEL. Tu ai un creier cam masculin si cred ca asta e drama vietii tale de femeie, ii tii pe barbati la distanta, pe diverse paliere. prin aceea ca esti ca ei. In creier. Nu mai proasta sau mai desteapta. Ci masculina. Nu te supara ca ti-am zis. Esti o femeie frumoasa, sensibila (daca vrei dezvolt si ideea asta), ti-am spus exact ce am gandit. Daca nu te-as fi considerat frumoasa nu as fi mers cu tine pe strada. bai, ai innebunit? cum sa ma supar… Normal ca vreau si eu sa inteleg ce mi se intampla, si cum se vede in partea cealalta a barierei…. Am simtit ades asta, barbatii se simt in rivalitate cu mine, desi eu nu-mi doresc asta 🙁 Si sunt chiar supusa, chiar gheisa, chiar iubesc ca la 16 ani, chiar docila si pe deplin… Si totusi… Am simtit des ca ii inhib, daca ajung sa vorbeasca cu mine mai mult, si de acolo…. Suntem prieteni, amici, tovarasi. Glumesc cu ei, ii inteleg, ii completez, zambesc la glumele « masculine », beau bere, vin, etc, cu ei… sunt cel mai bun tovaras. Iar ei, chiar daca ar simti si altceva….cum sa-i spui unui camarad « te vreau »? Atunci fii mai putin analitica si mai mult emotionala, mai lasa creierul sa se odihneasca, e singurul organ care ne incurca la femei :)) … daca as putea sa intru in amortire… un pic macar. Daca as putea adormi creierul asta care zvacneste… Dar stii, tot el, creierul, genereaza discutiile acelea interminabile de care barbatii nu se mai satura, si cu delectare imi cauta prezenta si declara « cu ea se poate vorbi orice ». De mine nu se ascund, nu ma evita ca pe restul femeilor in acele circumstante. Desi sunt constienta ca-s feminina, si ei sunt constienti la fel, ba chiar atrasi, ma recepteaza ca pe un tovaras… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu ca e un subiect polemic. Imi asum si asta, si-mi asum mai ales parerea mea. (ca in toate cazurile 🙂 ) O samanta nu este un pom. Asa nici un embrion nu este om. A condamna o femeie sa nasca este o crima. Orice venire pe lume a unei fiinte este un miracol, dar acest miracol trebuie sa fie incuviintat de doua fiinte, parintii sai. A condamna femeile sa nasca inseamna a te intoarce in pestera, si a considera ca femeia exista doar prin dimensiunea sa de fatatoare. Sunt suficient de multe nenorocite care nasc fara sa-si dea seama ce fac, si apoi maltrateaza copiii, ii abandoneaza, sau, si mai rau, ii omoara si ii arunca la gunoi. Nu, nu am o imaginatie bolnava, s-a intamplat nu mai tarziu de azi dimineata. (nu pun link catre orori, dar asta era stire la jurnalele de dimineata: doi oameni ai strazii care cautau in gunoaie au gasit un bebelus mort aruncat acolo. Erau ei insisi oripilati si socati, asa ca inchipuiti-va cum am fost eu….) Un copil este o minune, dar un copil trebuie sa fie dorit. Altfel, va fi resimtit ca o povara in familia in care apare (daca e familie, totusi, in cel mai fericit caz, si nu mama singura) si va suferi (fara nicio vina) toata viata. I se va pune in carca lui, faptul ca exista. Prin refuzul avortului, riscati sa condamnati si copilul respectiv la nefericire. Caci nu traim nici intr-o tara care sa poata asuma cresterea copiilor nedoriti…. asa cum vedem zi de zi. Nu spun asta pentru ca ar avea vreo legatura cu mine. Eu NU am avortat niciodata, si nu as fi facut-o. Consider ca in secolul 21 si sfarsitul secolului 20, cand mi-am inceput eu viata sexuala, existau suficient de multe metode de contraceptie ca sa nu ajung la avort. Probabil, daca as fi ramas insarcinata, as fi facut copilul. Insa eu fac oarecum parte dintr-o patura favorizata, sa zicem…. Si informata. Si cu acces la diverse… Insa continui sa sustin ca avortul este bun si necesar. Avortul previne unele drame. Drama este sa vezi bebelusi morti inveliti in pungi si aruncati la tomberon. Drama este sa vezi copii nedoriti maltratati, violati, malnutriti, abandonati, aruncati pe drumuri. Aceea e adevarata drama, nu renuntarea la o sarcina nedorita. Fiecare si le stie pe ale lui, de aceea cred ca e in regula sa lasam alegerea omului. Nimeni nu poate sa stie mai bine decat cel care e in situatia respectiva. Dreptul la avort a fost un pas inainte in multe societati. Societatea franceza a fost marcata de legea Simone Veil, a IVG-ului (Interuption volontaire de la grossesse). Societatea romaneasca a fost suficient marcata inainte de 89 (cand eu eram copil), de toate avorturile ilegale practicate te miri cum si sfarsite uneori tragic. Dreptul la avort este o dovada de civilizatie. Ca eu nu as avorta, e alta poveste. La mine tine de constiinta proprie, si mai ales de ceea ce am spus mai sus: avem suficiente metode…

Ea rade cand ii vine, plange cand poate… in rest, trece printre secunde, alunecand usor. Uneori e apatica, alteori e frenetica si rade zglobiu. Adeseori e trista, nepermis de trista, cateodata ii stralucesc ochii si e volubila. Atunci, e frumoasa. Si mai frumoasa, si mai femeie. In timpul acesta, el incaleca disperari, pe care le hraneste cu jaratec, cade in apatii tacute, pe care le hraneste cu alcool, in rest, exista, mai mult decat si-ar dori. Si peste toate astea, printre toate astea, trece timpul. Chiar si iubirile au timpul lor. Iar timpul lor e eternitatea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It