discutie

Cand intri intr-o casa, in vizita, nu te apuci sa zugravesti peretii, nici sa schimbi draperiile sau canapeaua. Iti plac sau nu, nu le modifici, si nici nu sugerezi acest lucru proprietarului casei decat daca ti se cere parerea, sau daca e casa unui prieten foarte bun. Nu schimbi, de asemenea, nici aranjarea in spatiu a mobilei. Nu schimbi nici macar apa la flori. Iar daca misti un scaun, il asezi la locul sau dupa ce te ridici. In acelasi mod, nu vii sa ii spui cuiva ce sa scrie pe blogul lui, in contul lui personal de Facebook, in profilele sale personale de pe internet. E teritoriul fiecaruia, si-l administreaza fiecare cum crede de cuvinta. Are drept de viata si de moarte pe teritoriul respectiv. Taie si spanzura, decide unilateral, si asa e logic. La el acasa, fiecare este Dumnezeu. Nu poti sa vii sa-ti dai cu parerea nici despre ce ar trebui sa posteze, nici despre ritmul postarilor (« scrii cam des« ). Scriu cand vreau eu, si ce vreau eu. Nu-ti place, nu citesti, simplu. Skip, si gata, problema e rezolvata. La ce serveste selectivitatea, liberul arbitru? Nu, nu ma poti obliga sa scriu cum vrei tu. Nici ce vrei tu. Nici cat vrei tu. E gresit pusa problema asa, si ma infurie atentatul la libertatea mea personala. Corect este sa nu citesti ce nu-ti convine. Reflectam la astea demult, si i-am pus la punct pe diversi in decursul timpului, care dadeau indicatii despre ce si cum ar trebui sa scrie alte persoane. Dar pentru ca subiectul a redevenit actual, intr-o discutie de azi, intre doua persoane, m-am gandit sa si exprim. Deci ia aminte: daca ti se pare ca ceea ce vezi seamana cu ceva ce nu doresti sa vezi, iar ochii tai se simt agresati, esti liber sa: a) nu citesti b) « hide » postarile persoanei care nu-ti convine (daca asta se petrece pe Facebook) c) unfriend. Nu poti indica, nici macar in gluma, ce sa posteze cineva in contul sau propriu. Ce inseamna asta: « Hai sa ne ocupam de lucruri mai interesante adica muzica« ? (indicatie pentru cineva care posta politic– si evident insotit de acuzatia ca « e campanie electorala« ) Asta am vazut eu azi dimineata, intr-o discutie. Hai sa fim seriosi. Dialogul civilizat si disputele sunt una, directivele de a scrie ceva mai degraba decat altceva in propriul tau cont sunt deja altceva. Fiecare considera folositor altceva. Fiecare crede relevant alte lucruri. Suntem subiectivi, si e normal sa fie asa. Fiecare are profilul lui propriu, in care posteaza ce si cum vrea, ca de aceea se numeste personal. Politica, muzica, bancuri, panseuri proprii, citate, pisicute, catelusi, prostii, orice. Nu cred, in continuare, ca trebuie sa indicam altcuiva ce ne-ar placea sa citim. Cred, mai degraba, ca fiecare posteaza ce doreste, iar trierea apartine ochiului cititorului. Acolo este filtrul. Daca tu consideri inutil/jenant/nefolositor /neavenit/nedorit/deplasat/scandalos/manipulator, nu citesti. Simplu. Si cu variantele mai radicale propuse mai sus. Mi s-a intamplat sa am in lista oameni care postau manele, sau care…

Sa-i zicem asa, ca tot ma tachina un fost coleg « tu cu neologismele tale » 🙂 Am inteles ca in activitatea mea online par inabordabila si pretentioasa in alegerea partenerilor de discutie, si am simtit nevoia sa clarific asta. Inabordabila  nu-s, dimpotriva. Apreciez discutia, feed-back-ul, ca altfel n-as crede ca e important sa ma exprim, daca n-as avea nevoie de discutie sau raspunsuri. Ba chiar, repet, mi-e mai drag un interlocutor care ma contrazice, cu argumente inteligente si in mod politicos, decat un cor de aprobari. Caci aprobarile nu aduc discutie, si nu antreneaza progres. Progresul se naste din schimburi de idei, din contradictie. Deci nu-s inabordabila, deloc. Ba chiar, prin natura meseriei de jurnalist, si prin flexibilitatea mentala cu care m-a harazit mama prin nastere si educatie, stiu sa vorbesc  cu oricine, punandu-ma la nivelul sau. Stiu sa vorbesc atat cu Vasile, un muncitor din Republica Moldova, fara studii si fara cultura, dar cu mult bun simt, la fel cum stiu  sa vorbesc cu oameni de afaceri din Top 300.  Tot prin natura meseriei, m-am invartit in multe medii, in multe lumi. Asa ca inabordabila, nu-s. Ba chiar raspund oricui, din politete si bun simt  (asa m-a crescut mama). Sigur, unele discutii se incheaga, altele nu. Sigur, cu unii interlocutori ma potrivesc si sunt atrasa de conversatia cu ei, altii nu-mi spun nimic, si discutia se opreste rapid… Inabordabila, nu-s. Selectiva insa, pretentioasa in alegerea partenerilor de discutie, da, sunt. Si mi se pare firesc sa fiu. In primul rand, pentru ca, asa cum spuneam mai sus, unii interlocutori ma atrag, altii nu. Unii au inflexiuni mentale, rationamente, moduri de exprimare care ma incita si fac ca dialogul cu ei sa fie o placere. Altii, nu. E firesc sa fiu selectiva. Timpul meu e pretios. Il pot petrece citind. Sau scriind. Sau iesind in parc. Nu purtand discutii cu oameni care nu merita 🙂 Regret ca sunt putini interlocutori « valabili », dar asta e lumea… Mi-ar placea sa fie mai multa lume inteligenta, savuroasa, inventiva si plina de umor. Dar asta e, nu e multa lume asa…. si regret. Iar cand gasesc o minte sclipitoare, evident ca sunt incantata, ma atrage si ma delectez cu interactiunea respectiva, delicios moment. Si ma bucur de fiecare minut, si ma bucur de intalnire. Inabordabila nu-s. De curand cineva mi-a spus: « Fb-people se tem sa comenteze pe pagina ta, cica standarde prea inalte.. auzi..!! » Va anunt oficial, pe aceasta cale, daca trebuia: nu, nu musc 🙂 Si nici nu ignor. Si cum am spus, apreciez discutiile. Si raspund oricui, fiecaruia la nivelul lui. Dar recunosc, sunt selectiva atunci cand e vorba de a petrece mai mult timp intr-o discutie, pentru ca mi se pare normal sa-mi aleg felul in care-mi cheltuiesc timpul, si cu cine anume. In online ca si in offline. Asa cum n-as bea o cafea cu oricine in lumea reala, asa nu sunt tentata sa discut virtual cu unii din oameni, in mod indelungat si prelungit. Asta neinsemnand ca ei nu-s in regula….

Exista pe Facebook tot felul de oameni. Dupa ce i-am observat si analizat pe cei care vorbesc doar de dragul de a vorbi, am observat si alte categorii de oameni. Exista, de pilda, unii care iti trimit friend request, le dai accept, apoi luni de zile nu spun nimic. Ca si cand nici n-ar exista. Te si intrebi de ce au dorit sa te aiba in lista. Poate pentru ca raspunsurile tale la o discutie de la un prieten comun li s-au parut interesante, poate le-au placut si le-ai parut suficient de interesant incat sa te adauge in lista lor. Dupa aceasta prima impresie, fac gestul de a trimite un friend request, insa ulterior nu interactioneaza deloc cu tine. Nici comentarii, nici macar un timid like. Ai putea presupune ca nici nu intra pe FB, nu numai ca nu te citesc, atat sunt de tacuti. Si totusi, ai sa fii mirat: unii dintre ei sunt cei mai fideli si avizi urmaritori ai postarilor tale. As fi trait fara sa descopar niciodata asta, daca n-as fi plecat doua saptamani, in care am lipsit complet de pe internet. Am fost (placut !) surprinsa sa vad ca m-au cautat, mi-au scris oameni despre care habar nu aveam ca ma urmaresc. Am fost magulita sa aud ca ma citesc, chiar daca in tacere. Aproape ca mi-au fost mai dragi decat  «ai mei ». Poate pentru ca ai mei ma urmaresc pentru ca ma stiu, ne vedem in viata reala, plang pe umarul lor si ei pe al meu, radem impreuna… avem diverse lucruri in comun, interese asemanatoare, activitati impreuna. Insa interesul totalilor necunoscuti este neconditionat de niciun interes sau motiv din lumea reala. Am facut aceasta constatare in iunie, insa am scris aceasta observatie mult mai tarziu, la cateva luni dupa ce facusem descoperirea, ca status in Facebook. Unii au emis ipoteza ca cei care citesc in tacere, sunt poate timizi. Posibil. Dar stiam, din experienta mea de 12 ani de internet, ca virtualul dezinhiba, ca permite pana si timizilor sa se exprime. Acestia prind curaj in spatele ecranului. Altii mi-au atras atentia ca «nu intotdeauna vezi ori stii cine te mai citeste…la money chanel crezi tu ca cei ce se uitau iti desenau undeva degetul, ca sa-i poti numara spre satisfactia unora, ori altora?…si cei tacuti se numesc prieteni! » Sigur ca si cei tacuti se numesc prieteni ! Insa like-urile sau comentariile nu sunt nici pentru amorul propriu (am alte domenii si ocazii in care sa mi-l hranesc !), nici pentru vreo competitie (cine are mai multe comentarii! :P). Like-urile si comentariile sunt un feed-back. E neplacut sa ai senzatia ca vorbesti de unul singur. Este bine sa ai parteneri de discutie! Chiar si in contradictoriu ! De fapt, mai ales in contradictoriu ! pe aceia ii pretuiesc intr-un mod deosebit. Bineinteles, pe aceia care au o argumentatie. Nu pe cei care injura pentru ca nu sunt capabili sa poarte o discutie cu cineva care are alta parere decat ei… Insa discutia cu un interlocutor care nu e…

El este omul cu care am vorbit mai multe carti. Am vorbit mult, minute intense, ore condensate. Zile intregi si bucati de noapte. Insiruiri de argumente, cuvinte, expresii, explicatii, intrebari, pledoarii, jocuri, probleme, rezolvari, ipoteze, concluzii. Si iar: interogari, reactii, emotii, enunturi, contradictii, renuntari. Intr-o zi, dorind sa recitesc ceva, am copiat discutia intr-un document. Avea 40 de pagini. Doar o discutie, dintr-o singura zi. Atunci am inteles ca el este omul cu care am vorbit mai multe carti. Pana acum, exista conceptul de om orchestra. Eu am definit discutiile bibilioteca. Fiecare carte avea un alt subiect. Era din alt domeniu. Si cu fiecare pagina, fiecare capitol, fiecare carte, viziunea mea asupra lumii, asupra vietii, se modifica, se imbunatatea. Acum, biblioteca a ars, ca cea din Alexandria. Iar motivul pentru care a ars e incert, ca in cazul Alexandriei. Sau poate n-a ars. Dar imi e inaccesibila. Si-atunci, poate ca ar fi chiar mai bine sa fi ars. Insa, in mintea mea, cartile au ramas. In sufletul meu, emotiile sunt. De nesters. De neinlaturat. Cuvintele, argumentele, discutiile, mirarile, exclamatiile, aprobarile. Silaba cu silaba. Reconstitui, reconstruiesc, rememorez. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It