Intunecare

Teoretic, urand violenta, mintea mea respinge orice informatie despre crime. Desi de ele e plin chiar si in jurnalele televiziunilor de stiri. La prima vedere, o stire socanta. Un baiat de 14 ani din Constanta, suspect de crima, banuit in uciderea unui barbat de 39 de ani.

In prima faza, te infiori de varsta la care apare violenta, dusa la extrem, pana la capat, pana la omor. Te poti intreba ce genereaza un asemenea “comportament”. Cum e familia din care vine, ce a vazut cu ochii lui de copil si adolescent. Caror forme de violenta a fost supus la randul sau pentru a ajunge atat de “firesc” la asta.
Informatia din subsidiar, insa, este ca acel copil il acuzase pe barbat de viol acum 7 ani, cand el avea 7 ani.
Nu stiu nici daca el a comis crima, nici daca a fost violat acum 7 ani. Dar luam prin reducere la absurd o poveste in care asa ar fi fost. Acel barbat l-ar fi violat pe copil, iar el, devenit adolescent, 7 ani mai tarziu, l-ar fi omorat.

Nu cred ca  legile acestei tari sunt facute in asa fel, dar eu consider ca violatorii ar trebui omorati. Mai ales violatorii de copii. Pur si simplu. Violul este un lucru atroce, si poate mai rau decat atat nu e decat moartea. Sau poate chiar moartea e mai buna, pentru ca moartea e moarte, nu s-a stabilit ce e dincolo. Insa violul lasa urme adanci. Care nu se vindeca niciodata. Se vindeca intr-o masura. Se inchid. Dar nu de tot. De tot, nu trece niciodata. Iar repercursiunile sunt diverse, insa foarte importante. Nu as fi crezut ca o sa pledez vreodata validand o crima, dar totusi, asa am simtit instinctiv, auzind stirea.
Sunt pasnica, de felul meu. Toleranta, buna si impaciuitoare. Dar la unele subiecte mi se intuneca vederea.

Conflicte de copilarie si limite de adult

Un prieten bun, tata de fetita, imi cere acum ceva timp sfatul despre o imprejurare din viata copilului lui, traita la gradinita. Fetita lui s-a batut cu alta fetita. Insa, povestindu-mi intamplarea, imi precizeaza ca, de ceva timp, fetita lui, cand se juca cu papusile, o pomenea pe cealalta mereu, si cealalta era “personajul negativ” din povestea incropita cu papusile. Ma intreba daca eu cred ca e bine sa o certe pentru incidentul un pic violent, petrecut la gradinita.

Categoric, NU! Categoric. I-am povestit atunci, prietenului meu, tata, povestea mea. Eu eram, cand eram mica, pare-se (din povestirile altora), ferma, adica stiam sa ma apar. Mai mult de atat, il aparam pe cel slab. Luam apararea fetitelor, in detrimentul baietilor care le chinuiau, care le ridicau fustitele, care le trageau de codite. Pana intr-o zi. Eu una, neavand amintiri din copilarie, nu stiu nici ziua, nici intamplarile, nici semnificatia ei. Stiu doar ca mama mi-a spus ceva. SPUS. Pentru ca mama nici o palma nu-mi dadea. Bun, deci cu forta vorbelor (este foarte tare, o sa va explic asta si mai tarziu, pentru perioada de adolescenţă), mi-a spus ceva care m-a transformat brusc, definitiv si radical. Nu numai ca nu mai eram Zorro, sa iau apararea celor slabi, dar devenisem o bleaga. Nici pe mine insami nu ma mai apăram. Ii lasam sa ma agreseze fara macar sa incerc sa schitez o aparare, cat de mica. Lasam de la mine, ma retrageam. Eram impaciutoare dincolo de granitele rationalului. Dincolo de limitele umane, firesti. Nu vreau sa pun acum problema in termeni de “cat am pierdut”. Vreau doar sa spun ca sufar pana in ziua de azi. Si azi am aceleasi tendinte. Mi le-am mai reprimat, lupt cu ele. Insa e o batalie cotidiana. Zilnic, lupt ca sa fiu ferma, sa nu ma las fara aparare, sa nu las oamenii sa treaca peste mine aiurea. Insa firesc nu-mi este asa, ci imi este firesc sa las de la mine in orice situatie. Ok, e bine sa fii conciliant, dar nu cu pretul integritatii tale, a drepturilor tale, etc. Sigur, mama a facut-o cu tot sufletul, crezand ca face foarte bine, ca aceasta este calea justa, alegerea dreapta. Nu se gandea ca asta va avea acest impact asupra mea, si ca, ulterior, imi va face rau.

Ca sa continui povestea spunand despre forta cuvantului mamei, va povestesc ca e o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Bine, dupa discutia din copilarie, devenisem din cuminte, cum eram, si mai cuminte plus bleaga. In plus, chiar imi placea sa invat. Nu mi-a spus o singura data in viata “invata!!!”. Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 😉 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc in ochii vostri intrebarea asta :D). Venea mama sa sting lumina, o stingeam, asteptam sa se indeparteze, o reaprindeam, si uite asa ne jucam pana ce ea se plictisea si aplica metoda radicala: scotea sigurantele de la tablou 😀
Bun, dar dincolo de “razboiul lumina versus lectura”, eram extrem de cuminte. Si dincolo de asta, mama avea o putere incredibila in vorbe. Educatia mea a fost facuta din cuvinte, si fara interdictii. In viata mea nu am auzit: “NU face asta!” Nu fuma, etc. Na, chestii de liceeni. Nu stiu cum, fara interdictii, mi-a sadit totusi in mine idei foarte clare despre ce e bine si ce e rau, despre valorile adevarate, despre respect, si altele. Avea incredere in mine, si ma trata ca pe un egal, ca pe un adult, inca de devreme. Eu aveam voie sa stau la petreceri pana la 2 dimineata, la 14 ani, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegele mele, care erau tinute din scurt. Si totusi, in ciuda libertatii, eu eram cea mai cuminte 🙂 Sau poate tocmai pentru ca aveam libertate. Nu mi se parea important sa “o fur”. Nu ma interesa sa fac una sau alta dintre prostii, caci nimic nu purta amprenta cuvantului NU. Asa ca nici macar de fumat n-am fumat 🙂 daramite alte rele… 🙂 Ma rog, asta e alta poveste, am fost incredibil de cuminte 🙁

Ca sa revin la povestea si intrebarea prietenului meu, l-am sfatuit sa nu-si certe copilul. Ok, sa aiba o discutie cu fetita lui, sa incerce sa afle in ce consta conflictul cu cealalta si cat e de profund, insa sa nu o certe, sa nu o impiedice sa se apere. E important ca fetita lui sa pastreze integritatea si fermitatea de a reusi sa-si apere fiinta, granitele… Nu-i face un serviciu certand-o direct si definitiv. Poate sa ajuga o bleaga, care mai tarziu, ca adult, se va forta, ca mine, sa nu se “stearga” in fata celorlalti. Va avea de luptat cu sine insasi, toata viata, ca sa uite aceasta pre-determinare, aceasta programare. Nu-i asa usor sa reintialzezi sistemul, mai tarziu. Nu o pregateste bine pentru traiul in societatea asta daca o inhiba… Eu, sa zicem ca am avut noroc cu plecatul in alta tara, singura, complet diferita, de la o varsta frageda, si a fi trebuit sa ma descurc int-un mediu “ostil”. Si am avut noroc cu alegerea meseriei, care e prin excelenta o meserie unde trebuie sa te impui…. Si chiar si asa mi-e greu, mai ales in viata privata. Dar altii…

Mult prea fetita

Am fost un copil cuminte. Mult prea cuminte. Nu numai ca si copil, dar si ca adolescent. Ca si copil inteleg din povestirile altora (caci nu am amintiri din copilarie), ca eram destul de ferma. Ferma fiind un eufemism pentru “batausa”. M-am reintalnit recent cu fostul meu coleg de banca din clasa 1. Foarte emotionant. Dincolo de asta, mi-a povestit ca ma bateam pentru apararea “drepturilor mele”, si ca in general, ne-am batut din prima zi. Eu asta-mi mai amintesc, ca prin ceata, totusi, ca ma bateam cu baietii. Cu fetele, nu. Pe fete le protejam eu. Eram un soi de Zorro care sarea in apararea fetelor fragile. Pana intr-o zi, cand mama mi-a spus ceva. Nu stiu ce, sunt curioasa daca si-ar mai aminti, daca o intreb. Poate chiar am sa o intreb zilele viitoare. Mama nu mi-a dat nicio palma. Insa mi-a spus o chestie, care m-a facut sa basculez. Din ferma si clara, cum eram, am devenit chiar bleaga. Extrema cealalta. Nici macar nu ma mai aparam. Si am ramas asa. Pana tarziu. Liceu, facultate, prea cuminte, prea bleaga. Am stat in banca intai pana in clasa a 12a, am luat premiu, n-am avut prieten, il iubeam pe Alain Delon.
Ulterior, de la 18 ani jumatate, l-am iubit pe cel ce avea sa-mi devina sot, cu pasiune si dedicatie. Era singurul barbat in lume. Nici nu vedeam ca exista alti barbati. Aveam colegi de facultate, apoi de redactie (la ziar), intalneam, ca jurnalist, tone de oameni, dar el era singurul urmas al lui Adam. Pe restul n-aveam ochi sa-i vad, pur si simplu. Eram oameni, dar nu barbati. Erau asexuati. Dar nu acesta e subiectul.

In privinta cuminteniei excesive si a laturii de bleaga (care nu mi-a permis nici sa ma apar de-a lungul anilor), a trebuit, ca adult, sa reinvat sa pun limite si sa ma apar macar. Am invatat rapid (ca e felul meu de a fi, sa fiu rapida, altfel nu pot), si datorita meseriei. Profesional stiu sa ma apar, stiu sa spun destul de ferm, dar si respectuos, ce vreau (ma rog, toate astea politicos, si in masura rezonabilului). Fiind jurnalist, am interactionat cu mii de oameni, si mi-a placut enorm (de asta mi-am ales meseria asta). Stiu sa abordez aproape orice necunoscut, din aproape orice patura sociala, sa vorbesc “pe limba lui”. Nu ma fastacesc, in fine, uf, departe de mine astea :)) Sunt chiar calma, serioasa, sobra, politicoasa, infipta, calculata, pana la schematica. Distanta, dar cu o distanta amabila care scoate multe de la oameni… Mi s-a intamplat sa-si “dea drumul la gura” interlocutori tare tacuti cu altii. Stiu ca e si de la privirea mea, care inspira incredere. Si e bine asa.

Insa, in viata privata… ehe, aici e aici. Sunt fetita. Mult prea fetita. Ea sta ascunsa acolo, in mine, in adultul responsabil. Si, cand te astepti mai putin, cand apare. Se iteste, se iveste, scoate coditele si nasucul de te miri unde. Face o mutriţă ciudata, si raspunde in locul femeii care sunt. Cand mi-e lumea mai draga, fetita imi pune piedica. Cand mi-e lumea mai draga, in loc sa fiu senzuala, seducatoare, cand sa raspund cu nuante…, sunt copil. Iremediabil copil. Iremediabil fecioara. Iremediabil fetita. Incredibil.
Am incercat sa o iau de mana. Sa o privesc, sa ii vorbesc. Sa o imblanzesc. Sa ii explic ca trebuie sa crestem. Sa ii spun ca barbatul pe care-l iubesc poate se sperie de copilariile (interpretate uneori ca rigiditati, distante sau raceli) pe care ea le spune/face. Sa o rog sa ma lase sa fiu femeie. Seducatoare. Aiurea, n-ai cu cine sa te intelegi. Ea clatina din cap, ca un copil cuminte, cum a fost intotdeauna, inteligent si ascultator. Dar face tot ce vrea ea. Apare din senin, si-mi pune brusc piedica. Si ma trezesc raspunzand ca o fetita, in loc sa raspund ca o femeie. Ma dispera…  O iubesc, o accept, ea sunt eu si eu sunt ea. Datorita ei sunt unde sunt, datorita ei realizez ce realizez in viata. As vrea, insa, cand sunt scene de dragoste, sa doarma. Sa taca. Sa stea cu fata la perete. As pedepsi-o, desi e cuminte. Tocmai, as pedepsi-o pentru ca e prea cuminte. Si as inchide-o in camera.