Acum a sunat ceasul care m-ar fi trezit daca as fi dormit vreun pic. Buna dimineata, cum ar veni. Ei, cine putea sa faca asta, decat eu? Pe la 5 m-am gandit ca oricum nu mai are sens sa dorm 2 ore…. Mi-am sabotat soarta, am scris toata noaptea si nu am stins lumina, n-am visat pe nimeni, pentru ca banuiesc ca visele cu ochii larg deschisi nu se pun. Oricum nu gasisem busuiocul acela, in casa asta nu mai gasesc nimic… Toate bune, incetul cu incetul se tine cortizolul (hormonul stresului) nesanatos de sus, in sange.  Cu eforturi adevarate, din astea…. Bravo mie 🙁   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt suma tuturor sinuciderilor mele surde, repetate, incapatanate. Sunt suma tacerilor mele impotente, necaracteristice si totusi, paradoxal existente.  Sunt suma lacrimilor mele deznadajduite raspandite in zari impasibile si glaciale. Sunt suma strigatelor mele in pustiu, a pustiu, deşert şi deşertăciuni necuantificabile. Sunt suma umbrelor pe langa care calc, sovaind, ca si cand le-as putea rani, ca si cand din ele ar sari oameni, ca arsi, sa ma priveasca dojenitor, sa ma apostrofeze sever ca poate le-am calcat pe inimi. Sunt suma pasilor spre niciunde, cautand nici eu nu stiu ce, in jurul geografiei sentimentelor, pe strazile din hărţile emotiilor mele, cartografiate precis si intens. Sunt suma gandurilor ascutite, infipte ca niste obiecte taioase, in fiecare din inimile pe care mi le desenez, imaginandu-mi ca ele zvacnesc. Sunt suma extirparilor bucatilor din mine, ca sa inlatur din minte, suflet si inima subiecte si obiecte, oameni si locuri, cuvinte si emotii, x-uri, y-uri si z-uri, a-uri si b-uri, cunoscute, desi comun numite « necunoscutele » unor ecuatii. Sunt suma disperarilor sumbre in zilele in care soare nu-i si mai ales cuvinte nu-s. Sunt suma zilelor « festive » in care nici nu deschid draperiile, ca sa ma adapostesc de oamenii sarbatorind, sa ma feresc de zgomotele de dopuri de sampanie care sar si sa ma izolez de exterior ca si cand lumina m-ar asasina. Sunt suma apelurilor telefonice la care nu raspund, desi le aud, si a sms-urilor carora mecanic le dau voie sa existe si pe care le validez cu un raspuns. Ca sa nu ma dea disparuta, sau, mai rau, sa ma considere nepoliticoasa. Sunt suma sangerarilor din absenţe constatate si notate si suma ranilor dureroase din doruri ridicate la puterea n. Sunt suma radicalilor din toate senzatiile resimtite, radicalilor din emotii si radicalilor din elanuri. Si radicalilor din radicali. Sunt suma tuturor operatiilor de scadere: de pierdere, de renuntare, de abis, de suferinta. Si-s suma renasterilor, reconstructiilor. Sunt suma iubirilor si suma zambetelor. Sunt suma daruirilor, a infloririlor, a inseninarilor si insoririlor, a imbobocirilor, a senzatiilor de verde si a senzatiei unice, pururi neincepute, de tine. Sunt suma silabelor cu care ma joc vorbindu-ti, scriindu-ti, visandu-te.  Toate semnele matematic pozitive, adunarile copilaresti ale momentelor de fericire.  Si-ntre paranteze, care de care mai complicate, acolade { }, drepte [ ] şi rotunde ( ), dar care au meritul ca apar întotdeauna în pereche, am pus momente precise: ce mi-ai spus prima data, cum am ras, cum m-ai privit, cuvintele tale, melodiile si filmele care-ti plac, rochiile pe care le purtam atunci sau atunci si pana si locurile tale comune.  Aducand la cel mai mic numitor comun acestea, ca si cand ar putea exista un « cel mai mic », cand vorbesti despre tremurul vietii. Si inca nu m-am apucat sa inmultesc, nici sa impart. As putea inmulti rasetele tale si momentele de liniste.  As putea inmulti florile de pe pervaz si razele jucause de soare. As putea inmulti norii. As putea inmulti gandurile bune. Glumele si jocurile inteligente de cuvinte. Paginile scrise. Valurile marii si firele de nisip cald pe care sa…

Ma intreba acum ceva timp, Amarige: « cum iti pare, ce parere ai despre ”ciorba reincalzita ” ?! adica, fact:  intr-o casnicie in care oamenii nu-si mai vorbeau si erau conflicte dese de ani buni, ajung la divort , dar femeia afla ca sotul  iubeste o alta femeie si se schimba brusc… devine foarte iubitoare, atenta, grijulie… si sotul o si crede.  Si o iau de la inceput. Ce crezi, Mirandolina ? E durabil, e fair ? » Si i-am si raspuns atunci: « Pai… e greu de spus in termeni de corectitudine, cum intrebi tu. Nu cred ca exista un singur raspuns, si nu cred ca exista o norma. Stii ca se spune des ca realizam ce aveam doar când pierdem. Poate e cazul acelei doamne, care a realizat odata ce nu mai avea, sau risca sa piarda, ce avusese de fapt. Sau poate e simplu orgoliu, o vanitate ciudata de a nu dori sa lași altcuiva ceva ce ți-a aparținut. Si pentru el e de inteles ca o crede: intimitatea se câștigă greu, si decat sa o ia de la capat cu alta femeie, in alta casa, e mai ușor sa mai acorzi o sansa unui cuplu mai vechi. Femeia aceea deja stie cum sforai… pe alta trebuie sa o înveți. Suntem ucisi de micile detalii. Marea dragoste fata in fata cu sforaitul… » A se intelege, « sforaitul » din poveste este metaforic, nu e neaparat un sforait, poate fi orice, reprezinta, generic, toate detaliile, orice fel de a fi a celuilalt, cu care te obisnuiesti. Desemneaza general si generic toate micile lucruri cu care ne obisnuim in viata in doi. Toate micile nimicuri care fac ca ne e mai usor sa acordam inca o sansa unui cuplu trecut decat sa o luam de la capat cu domesticirea gesturilor altui partner. Lucrurile mărunte influențează enorm o relație. … si poate ca ti-e teama sa-ti translatezi « sforaitul » in alta parte si sa i-l explici altei persoane,  sa o iei de la capat cu reglarea reciproca, obisnuintele, cu povestile despre tine si intrebarile despre celalalt.  Este mai comod sa acorzi o sansa unei relatii vechi, din punctul de vedere al majoritatii oamenilor. In cazul unei relatii mai vechi, deja stie cum sforai, in ce moment si pe ce ton. In cazul unei relatii noi, trebuie sa o inveti cum sforai… Oamenilor le este de fapt frica de viata, doar știm toti asta. Unii te pierd pentru ca le este teama sau lene sa te iubească. Este periculos, este inconfortabil sa iubești, te vulnerabilizeaza, te lasa descoperit, te sperie si te doare cateodata. Sigur ca te si inalta, sigur ca te si aduce spre fericiri profunde, dar cumva, oamenii prefera sa traiasca mai degraba « caldut », decat fierbinte. Mie mi se pare o tristete enorma sa te multumesti cu jumatati de masura sentimentale cand iti sta la indemana sa incerci fericirea aceea vertiginoasa, intensa, zborul, infinitul senzatiilor. Chiar daca exista doza de risc, si chiar daca exista rani, eu cred ca merita. « Pentru o clipa de iubire »… Insa oamenilor le este teama. Si…

Eu atat am de spus: sa va meargă cum mi-a crescut mie grâul. Si mie, evident, ca daca e sa-l crezi…… o sa fie infloritor si puternic. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It