Singuratate, alegere

Peut être une image de 2 personnes

Am fost in cuplu foarte devreme, Philippe m-a cerut de la mama, de sotie, cand abia implinisem 18 ani si mai aveam 2 saptamani pana la bacalaureat. Eram in clasa a 12a, intr-un zbuciumat 1990. Nu voiam sa ma marit, ca, din fericire, nici in 1990, eu nu puneam semnul egal intre dragoste si mariaj, intre cuplu si hartie. Da, voiam in cuplu, dar nu voiam sa ma casatoresc, nu vedeam necesitatea trecerii pe la starea civila. M-am dus la Bordeaux sa-mi fac studiile, m-am mutat cu Philippe, cand nici n-aveam inca 19 ani, in 1991, traiam impreuna ca doi tineri indragostiti, dormind intr-un studio mic din zona pietonala (sună romantic, dar era sărăcăcios și zona cam periculoasa seara, pe vremea aia mulți drogați prin injectare), dormind intr-un pat de o persoana, mancand cu o furculita (asa plecase el de acasa dupa divort, nu i s-au dat doua furculite, ca sa nu manance cu alta.) Cu atat mai putin cu cat divortul lui se petrecea urat, nu vedeam de ce continua sa doreasca sa ne casatorim, si cu determinare, ma cere de sotie in fiecare sambata. Dupa 6 ani am acceptat (a rezistat ceva, sa ma ceara de sotie 6 ani in fiecare sambata!), si cred ca am facut bine acceptand (dar asta e alta poveste). Ne-am casatorit la Sanary sur Mer, in septembrie 1996, dupa deja 6 ani, cum am zis. Viata comuna cu Philippe a durat 7 ani jumatate, spre 8 (cei 6 dinainte de mariaj inclusi). Cand am hotarat sa ne despartim, am ramas cei mai buni prieteni, si confidenti, dar despre asta, cu alta ocazie. (considerentele despartirii nu au fost nicicum nepotrivirea sau neiubirea, ci o nenorocire care l-a dus, de altfel, catre moarte). N-am divortat, pentru ca eram foarte buni prieteni, cu incredere 300% reciproc. A murit căsătorit cu mine. Sunt văduvă Rouillard de la 27 de ani. Un an total sinistru anul 2000. Desigur, nu pe cât a fost 2019, dar sa revenim la poveste.La un moment dat, fara nicio legatura cu relatia cu Philippe, din cauza unor (alte neprevazute) turbulente in viata mea, am decis sa vin in Romania, ca sa rezolv aici niste lucruri (se intamplau lucruri neplacute aici). Era vorba de ceva temporar, de altfel mi-am lasat toate lucrurile (inclusiv mobila, tot ce adunasem in 10 ani de viata, si eram la fel de bulimica ca si azi), depozitate in Franta. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, temporarul s-a prelungit si a sfarsit prin a deveni permanent, dar asta eram departe sa o intuiesc in 2000, cand vedeam venirea mea ca pe un scurt intermezzo in restul vietii.Am dorit sa raman singura, pentru ca sunt genul care ma atasez si nu voiam sa rup inima nimanui si nici pe a mea, legandu-ma de cineva si plecand apoi la 3000 km spre alta viata.Pe masura ce timpul trecea si temporarul parea ca se scurge spre permanent, mi-as fi dorit un companion, insa viata este asa facuta ca este foarte greu sa intalnesti pe cineva dupa 30 de ani. Lumea era cazata (asa e facuta societatea asta, cumva inca arhaica, dar cu farmecul ei), de la 20-22-25 de ani. Barbati singuri eligibili de varsta mea, aproape inexistenti, desi eram tanara, 30…. M-am obisnuit sa consider ca eu am ales sa fiu singura. Aveam sa-mi dau seama (dar mult mai tarziu), ca ma minteam involuntar. Dar la vremea aia, minciuna catre mine insami era inconstienta, jur cu mana pe inima, si pe cravata de pionier. (glumesc putin doar ca sa destind subiectul, ca e destul de dur. Dar nu pentru ca il desconsider, sau nu-l iau in serios, eu pe mine chiar ma iau in serios, cand trebuie.) Deci am petrecut ani buni crezand cu tarie ca eu am ales sa fiu singura. Ei, aș. Stiti cum e, cand ai o problema de nerezolvat, e mai bine sa nu o ai decat sa nu o rezolvi, deci eu anulam problema (Dar repet, mecanismul era inconstient, chiar nu mi-am dat seama, eu eram foarte convinsa ca aleg sa fiu asa. De altfel, eu sunt de obicei un om destul de sincer cu mine insami si chiar severa, tocmai in scopuri de progres). Desigur, am incercat, cand a fost cazul, sa accept, daca viata mi-a oferit o intalnire interesanta (asa am fost o vreme cu un medic, de varsta mea. Nu era insurat, nu accept de multi ani relatii cu barbati insurati) In anii acestia de singuratate am fost indragostita, din nefericire subiectul dragostei este imposibil (nu, nici el nu era si nu este insurat nici azi, si nici cuplat). Dar na, viata e complicata, exista tot felul de alte sinuozitati si piedici. Sa fac o adnotare, ca uitasem: nu m-am plictisit niciodata, si nu ma plictisesc nici azi. Nu de plictiseala e vorba in toata treaba, dar pentru ca vad ca unii oameni se gandesc si la asta, zic aici. Mi-am ocupat frumos timpul, am scris, am calatorit, am ras mult, m-am dedicat profesional (mai mult, probabil, decat as fi reusit sa o fac daca eram ne-singura)In 2017, printr-o mare sansa, am intrat intr-o poveste foarte frumoasa, care m-a inseninat ca nimic altceva. Atunci am descoperit lucruri despre mine (pe care le ingropasem adanc). Acela cum ca de fapt eu sunt facuta sa traiesc in cuplu, sa ma dedic. Eram foarte fericita sa gatesc zilnic, sa caut tot felul de retete, care mai de care mai altfel, sa născocesc (iar lui ii placea la nebunie cum gateam, asta ma facea si mai ambitioasa.) Ne plimbam pe jos 10 km zilnic, vorbeam mult (nu ne saturam niciodata), mergeam des la filme. Aveam noroc sa avem un program foarte liber, asa ca am stat impreuna zilnic 12 ore, ore in care nu dormeam, ci faceam doar chestii comune (si cand zic zilnic, inseamna chiar zilnic, nu e o metafora). Daca cineva mi-ar fi spus despre mine insami cu cateva luni inainte ca eu o sa traiesc o asemenea relatie, cu un asemenea ritm, i-as fi zis: “Fugi, domne, de aici, ca avem nevoie si sa respiram, chiar daca ne iubim si respectam.” Deci n-am imprimat eu ritmul relatiei, ci el l-a decis (de altfel, eu sunt o femeie mai clasica, prefer sa conduca barbatul, eu sa ma pliez, ma oboseste sa conduc eu. Philippe ma lasase sa conduc, si am obosit, nu e genul meu. Ah, masina o conduc cu drag eu, dar cuplul, nu.) M-am lasat purtata. Si am trait o iubire ca la 16 ani (iubirile oricum au mereu 16 ani), in care el m-a pus sa pastrez biletele de cinema (cand mergeam impreuna si mergeam des, minim saptamanal), capacele de bere…. M-am supus, amuzata (eu nu pastrasem biletele de cinema nici in adolescenta, capace de bere nici atat). Acum acestea sunt tot atatea motive de durere, caci inca sunt aici in casa.In fine. Treaba e ca in perioada aceea am constatat ca ma mintisem, ca nicicum nu sunt facuta sa stau singura si ca nu imi dorisem asta, ci asa fusesera imprejurarile. Dar pentru ca viata este cum este, ma feresc sa zic cuvantul direct, ca ar fi dramatic, omul nu mai este. Nicaieri. Ca eu nu cred in viata de dupa.In afara de drama teribila a disparitiei sale, eu traiesc o drama dubla, aceea de a fi ramas din nou singura. Si de data asta chiar stiu ca NU imi doresc sa fiu singura, ca de fapt nu imi dorisem niciodata. Si nu mai merge sa ma mint (am spus, era involuntar) Viata mea este groaznica de atunci. Nu mai pot nici sa gatesc (o mai fac, uneori, din reflex, din automatism, dar ma doare teribil si imi trezeste mii de amintiri, si oricum, e in zadar… pentru cine?), nu mai pot nici sa ma plimb (inainte, in anii de singuratate, mergeam pe jos mult si singura, dar dupa ce am mers zilnic cu el… nu mai pot.) Nu mai pot nici sa merg in vacanta (eu care mergeam singura peste tot) Nu mai pot si nu mai vreau. Este groaznic, adica.Nu, prietenii nu pot tine loc de altceva, nu, prietenii nu pot compensa golul lipsei unui partener. Nici prietenii, nici familia, oricat te-ar iubi, nici psihologul.Numai eu stiu cate perioade in lunile scurse dupa drama nu am iesit nici pana la lift. Si nu este un moft. Si nici vreo depresie. Este doar singuratate. Daca maine ar aparea cineva langa mine, as fi normala si dedicata, nu amorfa si inchisa in casa. Ma inchid in casa din singuratate, atat.Spre norocul meu, am prieteni buni. O prietena care ma suna zilnic (de luni pana vineri si cu care vorbesc cate in luna si in stele cate o ora), un prieten care ma scoate la masa la restaurant o data sau de doua ori pe saptamana (de la momentul tragediei). Si mai am, le sunt recunoscatoare foarte tare, si sper ca si eu le-am adus lor cate ceva in viata, de ma cauta asa des 🙂 (aici ma alint, stiu ca asa este, desi nu sunt mereu comoda, cu apucaturile mele de a spune uneori adevarul neinvelit in staniol — sau cine stie, poate tocmai de asta).Am stat in casa nevazand pe nimeni intre 1 si 5 ianuarie, si as fi stat probabil si mai multe zile, daca nu suna pe 5 prietenul respectiv sa ma scoata la masa. Perioada de sarbatori este si mai crunta decat altele. Anul acesta nu am facut brad, nu ma pot minti in continuare, cum am zis. Ca nu brad si beculete imi trebuie mie, ci liniste si iubire, si un om care sa manance din raţa pe care o gatesc. Iar pentru un om care este obisnuit sa se dedice cuiva, sa ii implineasca visele, este greu sa se uite in dreapta, pe canapea (locul lui), si sa nu mai vada nimic. Și sa nu știe când și dacă va mai apărea cineva acolo, în dreapta. (Am scris asta pentru ca m-a interpelat statusul Nutei Istrate Gangan care spune ca “Singuratatea este o alegere.” Nu, uneori nu este. Alteori poate este. La mine nu fusese niciodata, ci creierul meu alesese sa oculteze problema, el stie de ce. Dar ma rog, macar anii aia chiar am crezut ca singuratatea este o alegere. Acum stiu ca nu e. Si, in loc de alegere, am o problema.)

About Mirandolina

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

2 comments on “Singuratate, alegere

  1. Multe salutări, Mirandolina! Mă bucur că te citesc din nou, fiindcă mereu învăț ceva de la tine. De 4 ani, și eu sunt singură, am ales acest lucru (sau nu?) , dar fac tot posibilul să trec peste și să-mi construiesc o viață frumoasă

Leave a Reply

Name and email are required. Your email address will not be published.