Cat de profunde pot fi relatiile interumane create online? Pana unde pot merge? Ce poti astepta? Ce oferi si ce primesti? Eu am niste exemple foarte frumoase de relatii incepute online translatate in offline, intr-un mod minunat. Desi, foarte neasteptat. Si ceea ce e cel mai minunat este ca am intalnit oameni pe care fara indoiala nu as fi avut ocazia sa-i intalnesc in alt mod. Pentru ca internetul reduce distantele, face accesibili oameni de departe, cu care pur si simplu nu ai avea altfel ocazia sa te intersectezi. Desi eu n-am intrat niciodata pe internet cu intentia de a cunoaste oameni. Nici in prima zi, acum 12 ani, nici in a doua, si niciodata. Pur si simplu s-a intamplat. Nu vroiam sa cunosc oameni, caci am destui in jur, de felul meu, asa am avut toata viata. Deci nu ma mana niciun imbold de a face cunostinta cu cineva sau de a-mi face prieteni. Abia apuc sa-i vad pe cei pe care-i am, si pentru ca nu-i vad destul, factura mea de telefon se mareste 🙂 Eu intrasem pe internet pentru informare. Pentru comunicare, pentru discutii. Atat.  S-a intamplat insa, sa fie mai mult. Nu regret, evident. Oameni intrati foarte recent in viata mea, prin poarta virtuala, adica acum mai putin de un an, imi sunt acum prieteni dragi si apropiati. Si nu de circumstanta. Au intins mana cand mi-a fost mai greu. Au intins umarul sa-mi curga lacrimile pe el atunci cand am fost necajita si am plans. M-au sprijinit mereu. Desi, la un moment in vara trecuta, am fost cruda si nedreapta, am recuzat termenul « te iubesc« , care mi-a fost adresat din prietenie, nestiind sa-l primesc, speriindu-ma de importanta sa, parandu-mi-se ca vine prea devreme, deci ca nu poate fi adevarat, ci superficial. Am refuzat sa-l inteleg, si l-am tratat drept ipocrizie sociala. Timpul si intamplarile mi-au aratat ca ma inselam. Fac mea culpa si sper ca am invatat ceva. Mai mult, sunt cupluri care s-au cunoscut prin intermediul meu, prin lista mea de FB, amandoi vorbind mult cu mine… Sunt fericita de bucuria lor si sper sa tina o mie de ani fericirea lor 🙂 Desi n-am avut niciodata, nici in real macar, intentia de a face « lipeli » de vreun fel 🙂 Uite ca se pare ca « mi-a iesit » involuntar. Evident, nu orice relatie virtuala se translateaza in real. Dar exista unele pentru care sansele de a se transforma in prietenii profunde sunt absolut reale. O britanica s-a sinucis dupa ce a scris pe Facebook ca o va face si niciunul din « prietenii » (pe care eu am stabilit ca ii numim relatii, mai degraba), din lista ei n-a reactionat, desi avea o lista de peste 1000 de persoane. Asa e redactata stirea… Acum cateva luni mai era un ciudat in Franta care se mira ca are 800 de prieteni si totusi si-a facut mutarea singur. Mi se pare cel putin stupid…. sa pui problema asa. Asta este in primul rand « despre cine bagi in lista ». Daca…

Bine. Pragmatic vorbind, eu n-am vrut niciodata sa scriu carti. Nu in romana. Nu asa, nu aici, nu acum, nu ieri, nu azi, nu maine. Stiu, sunt cinica.  Desi imi place sa scriu. Dar, repet, pragmatic vorbind, cartile nu sunt un lucru din care sa traiesti in tara asta. Ah, iar pentru glorie… pai pentru glorie pot sa fac altceva. Orice altceva. Sau nu, nu chiar orice. Doua-trei lucruri, altele. NU sa scriu carti. Am multe alte idei … Poate ca mi-as fi dorit candva sa scriu o carte in franceza. Cu mult mai multe deschideri, sperante, idei, drumuri. O incepusem, ajunsesem la pagina 80 si mi-a crapat hard-disk-ul. Era un roman epistolar de amor, sunt sigura ca spargeam box-office-ul literar cu el. In Franta, evident. Insa… bun, s-a busit hardul. Imponderabilitatea intamplarilor. Cand prietenul meu cel mai bun m-a ajutat sa recuperez datele, ele s-au recuperat sub forma a 64 de mii de fisiere cu nume aleatorii si fara extensii care sa determine (macar ele!), felul acestor fisiere. Adica, nu puteam stii daca e poza, text, sau orice altceva. Si sa deschizi manual 64.000 fisiere mi se parea munca lui Sisif, si pur si simplu in viata mea trepidanta, nu i-am gasit loc. Am renuntat mental la acel proiect de carte, desi eram la pagina 80… Si apoi, ce mai conteaza? Am pierdut atatea in viata mea, am luat-o de atatea ori de la zero complet, incat… Nu-mi doream sa scriu o carte in romana. Insa multa lume imi spune ca m-ar citi, ca m-ar cumpara. Ca ma cauta. Ca ma asteapta. Aproape ca mi-e jena. Sa creez asteptari fara sa le dau curs, e ca si cand le-as fi promis ceva ce nu le dadeam. Ca o « allumeuse » in franceza. Si nu-mi place. Eu sunt om serios. Asa ca m-am gandit serios. Dincolo de faptul ca mie chiar imi place sa scriu, chiar mi-e usor sa scriu. Pur si simplu, as face asta fara efort, ba chiar cu placere. Iese, pur si simplu, curge. Ok, atunci mi-a fost rusine de toate momentele pierdute. De timpul pierdut fara sa scriu, fara sa fac lucruri care conteaza. Si ce conteaza? Pai… sa faci un copil, sa sadesti un pom, sa scrii o carte, sa construiesti o casa 🙂 Bine, pot sa fac si asta. Sa scriu o carte, adica . Nu ca o vocatie, desi scrisul face parte intrinseca din mine. Vocatia e dincolo de lucrurile atat de materiale ca aranjamente cu edituri, etc. Nici ca un business, caci nu-s destul de naiva cat sa cred ca poti trai din scris in tara asta. Dar ca o datorie. Datorie fata de cei care ma asteapta, care ma citesc, care ma cauta, care ma doresc. Ce m-a determinat? Pai nenumaratele mesaje, printre care va citez doar cateva: « Sunt curios, de la o vreme, ma roade problema asta :)… Tu ai scris ceva publicat? si nu ma refer la articole de presa sau blog.  Ai scris vreun roman, nuvela? Nu de alta,…

O plangere a cuiva, recent, din lista mea de Facebook, mi-a atras atentia. Omul se plangea ca cineva caruia ii trimisese friend request il raportase la Facebook. L-am intrebat cum de si-a dat seama ca a fost raportat. Mi-a raspuns ca l-au avertizat cei de la FB, si ca timp de o saptamana nu are voie sa mai adauge pe nimeni. Atunci am intrebat dupa ce criterii adauga oameni, si a raspuns ca « fara criterii , daca vrea accepta ..daca nu sa dea cancel … si gata. » Ei bine, clar, aici e problema lui reala. Iar asta m-a facut sa ma gandesc la criterii, la ce aplic eu si la ce mi se pare cat de cat corect ca si mod de interactiune. E de fapt, un subiect mai complex, de aceea am vrut sa-l dezvolt intr-o postare. Nu e bine fara criterii, cert! Din cauza ca Facebook-ul a schimbat unele lucruri, persoana care primeste un friend request nu poate sa dea cancel. Singura forma de refuz este aceea de a face click pe « not now », dar atata timp cat nu anuleaza cererea cel care a trimis-o, aceasta ramane acolo in pending chiar si luni intregi. Singura posibilitate de a « scapa » complet de un friend request, din punctul de vedere al celui care l-a primit, este acela de a face click, dupa  « not now« , pe « nu cunosc aceasta persoana« . Caz in care Facebook-ul il penalizeaza pe respectivul, care nu-ti va mai putea trimite niciodata cerere, si care nu va mai putea trimite cereri timp de o saptamana nimanui, drept pedeapsa. In ce priveste criteriile, ele folosesc la ceva, evident. Mi se pare nu numai gresit, dar si foarte straniu, sa adaugi oameni neavand niciun criteriu. Ca doar oamenii nu sunt la kilogram, la legatura, la gramada, la saculet. Chiar si pentru un fanatic de interactiune umana, tot e necesar sa ai anumite lucruri la care tii, anumite profile de oameni cu care iti doresti sa interactionezi mai degraba decat cu altii. In primul rand, un criteriu relevant poate fi ce interese are persoana vizata. Ce interese, ce preferinte muzicale, ce carti citeste, ce filme vede. Cu cat mai multe interese comune aveti, cu atat e mai putin probabil ca un friend request sa fie receptat ca nedorit/jenant, si sa intervina acel click pe « not now » si apoi « nu cunosc persoana« . La fel, alt indiciu si criteriu important este numarul de « friends » al persoanei. Daca vezi ca are doar 100-200 de prieteni, este posibil si probabil sa nu accepte in lista decat oameni cunoscuti din real, si atunci mai bine nu agresezi. Poate ca daca trimiti un mesaj inainte, ar putea sa mearga lucrurile altfel. Baiatul respectiv se plangea ca « Oameni buni, Facebook-ul este un site de socializare. A socializa inseamna sa descoperi lucruri noi, persoane noi…a cunoaste, a descoperi, a impartasi cu altii.  Asta inteleg eu prin socializare, nu stiu, poate nu inteleg eu prea bine sensul cuvantului« , spunea el.  Site-ul e de socializare, desigur, insa, sincer, rolul sau primordial,…

Brusc, mi se pare ca sunt intr-un joc video cu nivele de acces, care s-a defectat si am intrat direct intr-un nivel superior si complicat, dar la care n-am ajuns in mod temeinic, nivel dupa nivel. Adica ma simt ca si cand sunt intr-un nivel la care n-am urcat afland lucruri si jucand pas cu pas, ci am intrat la nivelul 14, eu care eram la 2, si nu pricep nimic din complexitatea personajelor si a jocului. Brusc sunt la un nivel unde n-am urcat pe baza de joc, ci am ajuns direct. Teoretic ajungand « sanatos » la acel nivel, faci pas cu pas, si urci, invatand personajele, regulile, complicatiile. Asa, eu, tot ce pot sa fac este sa privesc in jur si sa contez pe capacitatea mea de analiza si deductie pentru a intelege si corela lucrurile. Doriti-mi noroc! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It