revolte

Se agita lumea. Asta seara, Consiliul de securitate al ONU a aprobat recursul la forta impotriva Libiei. Unii, mai mici (ca varsta), comenteaza apocaliptic. Sfarsitul lumii. Ehe, treaba de azi nu mi se pare nicidecum ca Razboiul din Golf. Eu am trait in decembrie 90-ianuarie 91 ultimatumul impus Irakului care invadase Kuweitul in vara lui 90. L-am trait destul de personal, as zice, chiar…. In noaptea precisa in care a expirat ultimatumul impus Irakului de rezolutia 678 votata pe 29 noiembrie 1990 de Consiliul de securitate al ONU, in noaptea in care a debutat operatiunea Desert Storm (cea mai puternica operatiune militara a aliatilor din 1945 incoace: o mie de avioane, zeci de mii de tone de explozibili si miliarde de dolari materiale electronice au fost utilizate impotriva Irakului), atunci a inceput si un alt razboi 🙂 A fost prima mea noapte de dragoste din viata. 16 ianuarie 1991. « Inamicul » a fost cel ce urma sa-mi devina sot, care se indragostise de mine la prima vedere in aprilie 1990, si care a fost singurul reprezentant al lui Adam pe care l-am vazut ani intregi. Adica timp de 7 ani, a fost unicul barbat pe lume, ochii mei nici nu distingeau ca exista alti reprezentanti ai sexului tare.  Aveam colegi de facultate, prieteni, colegi de redactie, amici, dar numai el era barbat, pur si simplu la restul nici nu observam… In fine, revenim la noaptea cu expirarea ultimatimului Irakului, cand a izbucnit razboiul din Golf. Noi am glumit mereu, ulterior,  spunand ca in acea noapte au izbucnit doua razboaie 😉 De cand ma stiu, urasc razboiul. Si nu intr-un fel din acela prostesc, de Miss World, « militez pentru pace in lume ». Ma revolta pana la lacrimi si sange faptul ca oameni ajung sa ucida alti oameni. Suntem fiinte inzestrate cu ratiune si totusi nu putem rezolva conflicte pe cale complet amiabila. Sunt atat de revoltata de ideea de razboi, atat de profund si de sincer, incat nu pot sa vad filme de razboi. Nu numai ca nu ma pot uita la filme, dar evit sa citesc si carti despre razboi. Chiar daca razboiul e doar fundalul. Astfel, n-am vazut NICIUN film despre razboiul din Vietnam. Am vazut un film despre razboiul Israel Liban, anul trecut, intr-un context din viata mea. In rest, nu pot, pur si simplu nu pot. Imi amintesc, din copilarie, de un film de dragoste. « Strada Hanovra » se numea. Mi-a ramas intiparit foarte tare in minte, pentru ca mama plangea cand il vedea, iar mama mea de obicei nu plangea niciodata. Era un film de dragoste, cu fundal de razboi, ca atare… poate face parte din motivele aversiunii mele fata de razboaie. Cartile cu razboi iar sunt foarte putine, cele pe care le-am citit. Cred ca pot cita acum doar « Peripetiile bravului soldat Svejk »… Oricum, urasc razboiul. Ma incranceneaza, ma revolta, ma chirceste. Dupa izbucnirea razboiului din Golf, am trait toate tensiunile din Franta, planul Vigipirate instituit, atentatele din metrou… Daca mi-ar sta in putinta, as face sa…

Postez rar politic. Rar egal aproape niciodata. Bun, asta seara fac o exceptie. Minunat. Eu eram destul de cinica in ultimul timp despre devenirea acestui popor, despre viitorul sau. Numai privind in jur si te ingrozesti. Ceea ce altii numesc cinism, din pacate, eu numesc realism. Privesc in jur si vad. De la nivelele cele mai joase, cele la indemana fiecaruia, nu mergem in sus, ci in jos. De la felul in care ne crestem si educam copiii, de la felul in care ne comportam intre noi sau cu ceilalti, de la spiritul civic (mai bine spus, de la absenta sa), de la cainosenia care se dezvolta (si inca, eu, ca proprietar de catei, va spun ca ei sunt de nadejde, nu ca oamenii). Ei bine, n-o sa se intample nimic in vecii vecilor amin. Aleluia!!! Murim cu Miorita de gat. Murim doinind a jale pe pajiste, privind gales la Miorita noastra.  Mai o stacana de vin, mai o doina de jale, mai o lacrima, mai un topor in capul vecinului, mai o siluire a vecinei.  Sau, versiunea urbana si moderna a mocofanului roman:  murim in fotoliu, protestand pe Facebook, trecand in ochii celor din lista noastra ca mare revolutionar deschizator de drumuri, Che Guevara cu acte in regula. Mai « ciupim » o bruneta, o blonda sau o roscata din lista, mai luam o gura de bere, mai dam un like la o melodie, mai citim un ziar, comentam undeva, injuram si scuipam seminte. Intre toate astea, nu uitam sa aderam la cauze. Mai ales sa fie multe, nefolositoare si sforaitoare. Adormim seara cu sentimentul datoriei implinite, ragaind satisfacuti. Si stam in fotoliu, de parca ne-ar fi lipit acolo cu superglue, pierir-ar inventatorii fotoliilor. Oricum, gandim ca nu putem fi eroi, ca nu putem mobiliza « milioane de persoane« , (ca si cand cineva cerea asta) asteptam « un semn de sus » (cand te-o lua Dumnezeu la el, poate), ca « nu se merita » (oribila exprimare!) sa miscam ceva. « Pai de ce eu? Ei, mie nu-mi place ce se intampla, dar gesticulez din fotoliu. Daca e vorba sa ma ridic si sa merg la actiune… eh, pai se schimba treaba. Pai de ce eu? Mie mi-e bine si asa… ». Al naibii concept de « merge si asa », inradacinat in genele noastre, parca, mai puternic decat orice pornire. Si genialul: « de ce eu, daca majoritatii romanilor nu le pasa? » ca si cand preopinentul n-ar fi roman, si de parca nu si-ar fi inceput tirada sforaitoare prin a spune apasat « noi« , incluzandu-se intr-o forma de actiune subinteleasa. Da’ntre timp s-a razgandit, pai sa intre el la puscarie, ca Tutea, pentru un popor de idioti? (adica da dovada de indrazneala, in comparatii). Murim cu Miorita de gat, va spun eu. De bunavoie, (transformata in voie buna) si nesiliti de nimeni. Cu o doina sau o manea in fundal sonor, nici nu mai conteaza. Intr-o veselie si o inconștiență imobilă. Dupa noi, potopul, desi majoritatea care gandesc asa, au si copii. Nu-si dau seama ca ruineaza cu mana lor viitorul propriilor…

Dispari complet si definitiv! Cu ce indrazneala si tupeu iti permiti sa-mi folosesti numarul de telefon ca sa-mi scrii tone de sms-uri, sa imi scrii email-uri si sa raspunzi la intrebari pe care nu ti le-am pus? Esti dement, ca alta explicatie NU AM. Nu te-am vazut in viata mea, nu am avut in viata mea niciun dialog privat cu tine. Nu te-am incurajat cu nimic in niciun dialog privat. NICIODATA. Nu faci parte nici macar din lista relatiilor mele din Facebook, desi am 1200 de oameni, dintre care multi necunoscuti. Pentru ca nu ti-am acceptat friend request-urile. Cu alte cuvinte, esti mai putin decat un oarecare. NU TE VREAU alaturi de mine, NICAIERI. Ai dat (Dumnezeu stie cum), probabil intamplator peste acest blog, si ai inceput sa-l citesti. Am avut doar 2-3 dialoguri, si acelea PUBLICE, tu in calitate de comentator pe blog, eu in calitate de autor de blog. De aici pana la deviatiile din capul tau ca ma iubesti si alte aberatii este drum lung. FOARTE LUNG. Ti-am spus si acum cateva luni, DISPARI! Nu ti-am mai validat niciun comentariu… si ti-am interzis sa mai iei legatura cu mine in orice fel. Asta e o indrazneala prea mare sa ma stresezi cu sms-uri care mai de care mai demente, din seria « ce ti-as face, ce ti-as drege« . Am o firma de PR si am numarul de telefon public, din pacate… dar nu e public pentru dementi. Cum iti permiti sa raspunzi la intrebari pe care nu ti le adresez? Cum iti permiti sa-mi murdaresti sentimentele si povestea in care sunt, introducandu-te cu forta in ea?  Cum iti permiti sa citesti postari aici si sa faci referire la ele in sms-uri? Esti nebun? Du-te si te ingrijeste! Am deschis acel telefon, pentru ca vreau sa portez numarul in alta retea, si, horreur, malheur, cade in capul meu potop de sms-uri care mai de care mai demente. Eu sa dansez cu tine? Rupe-ti-ai picioarele! Cum indraznesti sa spui asta? Ce anume din ceva vreodata ti-a permis sa gandesti fie si in soapta acest lucru???? Ce mi-a fost dat sa citesc! 🙁 Cum adica o asemenea indrazneala si un asemenea tupeu? Asta m-a infuriat cel mai tare. Cum sa te introduci, in dementa ta furioasa, in povestea mea, in sufletul meu? Ti-am mai spus odata acum cateva luni: iti interzic sa-mi folosesti numerele de telefon si email-ul. DISPARI! p.s. … inainte sa ma duc la politie pentru hartuire! N-as fi folosit acest mod de a-ti raspunde. Dar din moment ce tu citesti pe blog, si intelegi de pe blog, ia aici si citeste, negru pe alb! p.p.s. Dragii mei, ceilalti, va rog sa ma iertati pentru aceasta iesire, dar chiar nu se mai poate…. 🙁 Revin in cateva ore cu un alt fel de text. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De cand ma stiu, am fost impotriva jumatatilor de masura. Impotriva concesiilor cu viata. Impotriva compromisurilor. Sigur, unele sunt vitale. UNELE. Nu vorbesc de acelea, sa ne intelegem. Unele trebuiesc facute, si a le face denota un talent de a trai, o arta de a fi flexibil… Dar altele mi se par cel putin stupide. Oricat de « moda » ar fi, mie cafeaua fara cofeina, smantana fara grasime, untul fara grasime, berea fara alcool, pielea ecologica si alte asemenea, mi se par niste aberatii. Ori o faci, ori nu o faci. Ori traiesti, ori nu traiesti. Nu exista « aranjamente » posibile.  Pentru ca nu ai cu cine. Asta e cu tine insuti…. Pe tine insuti nu te poti minti. Hai sa va traduc cum le consider eu pe acelea: cafea fara cafea, smantana fara smantana, unt fara unt, bere fara bere, piele fara piele si viata fara viata. Si daca ajungi sa consideri ca mai bine nu mananci respectivele chestii sau nu bei, pai nu mananci si nu bei. Mananci altceva, si bei altceva. Mai demult, cand eram in Franta, am spus cuiva, facand o metafora despre un acces care mi se restrangea {cuvant inainte: mie-mi place enorm ciocolata si mananc cantitati industriale}: « Daca intr-o zi as afla ca daca mananc ciocolata am sa mor, si ca nu mai pot manca cate o ciocolata intreaga, ci numai o patratica, ei bine, stii ce? As prefera sa nu mai mananc deloc. Pentru ca asta e, sunt incapabila sa imi restrang si sa-mi portionez ceva ce-mi place cu adevarat. Si mai bine tai complet. » Asa si astea… cafea fara cofeina? Bere fara alcool? Smanatana fara grasime? Non-sensuri. Si nu, nu va ganditi ca sunt sechele de copilarie inainte de 89 🙂 N-am frustrari, si nici traumatisme, legate de nechezol, de cafeaua cu naut, sau de salamul cu soia. Doar cred ca trebuie sa musti din viata cu pofta. Si nu sa te multumesti cu faramituri. Nu sa traiesti cu procura. Nu sa gusti cu varful limbii. Nu sa te marginesti la jumatati de masura. Nu sa te prefaci ca esti implinit,  in niste depline conditii de neimplinire. Chiar si o ora din viata daca mi-ar mai fi dat sa traiesc, vreau sa o traiesc deplin, intreg! Doar aceea este viata, de fapt. Jos surogatele! Traiasca viata si deplinatatea ei! Numai 100% e un procent acceptabil. Adica, de fapt, cel putin 100%! 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It