magice

Discutam in dupa-amiaza asta cu o prietena, despre aniversarea cuiva din familia mea extinsa, care implineste curand 71 de ani. Prietena mea a spus: « stii, dupa o varsta, aniversarile nu mai sunt prilej de bucurie. » Eu am contrazis-o, cred altfel. Cred ca viata curge intr-un singur sens. Niciodata nu vom mai avea 30 dupa ce am implinit 40, si niciodata nu vom mai avea 60 cand implinim 71. Viata e intr-un singur sens si este frumoasa cum este, asa, cu greutati si dureri, cu lucruri despre care credem ca sunt finale, ca nu le vom putea depasi. Cu taieturi pana la os, dar si cu bucurii. Si fiecare aniversare este un prilej de bucurie, ca am mai trait un an, ca suntem sanatosi, ca ai nostri sunt bine. Sigur ca daca vrem motive de nemultumire, avem o mie. Instinctiv am ales partea luminoasa a lucrurilor, mereu. Adevarat, eu n-am fost fericita nici anul acesta (imi cer iertare, totodata, pe aceasta cale, n-am raspuns la nicio urare de aniversare, din pacate, si ma simt nerecunoscatoare), deci n-am fost fericita nici anul acesta, nici anul trecut de aniversarea mea, dar nu din cauza ca a mai trecut un an (ca de fapt ma bucur ca uite, am mai reusit sa termin un an, ca un rand la marele tricotaj al vietii, daca viata ar fi un fular, de pilda), ci din cauza ca sunt singura, si n-am cu cine sa impartasesc bucuria. Eu cred, in continuare (din adolescenta cred asa), ca iubirea este sensul principal al vietii, si ca este esential sa fii langa cineva, cu care sa impartasesti iubire.In rest, chiar ma bucur ca traiesc, ca ai mei sunt sanatosi, ca vad inca soarele (desi golul din mine ma atrage in haul adanc, care spune ca soarele rasare oricum degeaba). Ba chiar sunt mai dornica de viata decat eram acum 20 de ani cand mi se parea ca nu conteaza nimic si ca totul este infinit. (dar este chiar sanatos sa simti asta, la 20 de ani!) Apoi iti mor brusc niste oameni dragi, la varste total nepotrivite cu decesul, si vezi lucrurile altfel. Si in negru si in lumina (ca nu pot spune alb, cat lumina, pentru mine lumina si soarele sunt contrarul negrului, nu albul cel neutru si fad!)Cum am spus, timpul curge intr-un singur sens. Nu ma pot revolta impotriva acestei curgeri, sunt suficient de pragmatica cat sa-mi indrept revoltele, energia revoltelor mai bine zis, spre lucruri care se pot schimba. Curgerea inexorabila a timpului inca nu se poate inversa. Am incercat sa ma revolt, un timp, dupa moartea lui, ca inca rasare soarele, dar a continuat sa rasara, si am inteles ca va rasari mereu, si ca e bine asa. Ieri la Nessebar am vazut o doamna, nu prea stiu ce varsta sa ii dau, poate 80. Era cocosata tare, mergea practic aplecata in unghi de 90 de grade. Asa se deplasa. Era cu fiica ei, se vedea ca sunt turiste si nu de ale locului. A…

Motto: « II me semble que la misèreSerait moins pénible au soleil. »Încep sa înțeleg temperamentul și comportamentul oamenilor care locuiesc în tari cu soare mult și mare. Optimismul lor deşănțat, bazat aparent pe nimic. Je m’en fiche-ismul lor, ritmul lor foarte diferit de al altora. Acel lasă-ma sa te las. Aș mai fi avut ocazia sa înțeleg asta, in anii aceia frumoși pe care i-am trăit pe malul Mediteranei. Doar ca eram prea copilă, prea grăbită, prea năvalnică, pentru a putea pricepe. Trăiam cu 200 la ora, dormeam 3 ore pe noapte (la propriu, noapte de noapte, plătesc acum, dar nu regret NIMIC, as face fix la fel dacă ar fi sa o iau de la capăt), mă scăldam în valuri la 1 dimineața, jucam cărți, beam vin și râdeam toată noaptea. Cu un extremism de « după mine potopul », carpe diem, hai sa terminam tot… Am păstrat latura asta, e din mineÎn Franța, meridionalii au reputație de leneși, mai ales corsicanii. Se spune: « la terre est basse, Dominique », (pământul este prea jos, Dominique, se subînțelege, pentru a îl munci, a îl cultiva). Genialul Fernandel are și cântecul, dedicat meridionalilor: « aujourd’hui peut-être, ou alors demain… et sinon.. » (dacă nu azi, atunci poate mâine. ..) Sincer, acum înțeleg tot. Eu însămi trăiesc la Sozopol ritmata doar de soare și mare. De răsărituri, apusuri, băile în mare. Oricâte griji as avea (și am!) ele se estompeaza când sunt la Sozopol. (sau cand eram la Sanary-sur-Mer. Nu îmi trebuie nici sutele de pantofi cu toc din București, nici toate artificiile, cert, minunate, de acasă. As putea trai 200 de ani în pantaloni scurți și o fustița, în sandale, mâncând smochine, privind apusul, citind și scriind. La Sozopol îmi revine gustul de scris.Nu îmi trebuie nici televizor, nici ciocolată… Și in general nimic din ce nu creste natural din pământ.Cum zicea Aznavour, cu care am început acest status: până și mizeria (nefericirea) este mai puțin penibila la soare.Ascultați-l, cuvintele sunt geniale https://www.youtube.com/watch?v=0OrKMaeQUx0 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Unchiul meu (sotul surorii mamei) a fost profesor de filosofie. Si, de asemenea, primul traducator al lui Sigmund Freud in romana. Omul citea enorm, scria mult (o gramada de carti), traducea, era un om foarte complex, cu o minte stralucita. Nu era un om foarte tandru sau cald, nici macar cu copilul sau (varul meu, la care tin enorm, ca la un frate), daramite cu mine. Era un om foarte preocupat de munca sa, absorbit de ea. Mereu mi-l amintesc in biblioteca sa, care ii servea si de camera de lucru. Chiar si cand aveam mese de familie, se retragea sa lucreze. In onoarea carierei sale stralucite, biblioteca municipala din Pascani (orasul sau natal), ii poarta numele. Aici, frumosul omagiu. Unchiul meu a decedat recent. Ei bine, acest om, care era o enciclopedie vie, ma urmarea pe Facebook, si avea diverse remarci de apreciere, dintre care cea mai frumoasa este aceasta: <Ți-am citit reflecțiile și mărturisirile. Ai o filosofie de viață admirabilă. Nu dezarma,  »arma » ta fiind această filosofie. Nenea Leonard> Fie si numai aceste cuvinte sunt suficiente ca sa ma simt intarita in alegerile mele si sa-mi continui drumul, asa cum mi-am ales sa fie. Aprecierea sa conteaza mai mult decat multe alte opinii. (ca mai conteaza si cine zice) Cui nu-i place, sa se uite-n alta parte. ps. in fotografie, sunt in bratele lui, in fata casei parintesti de pe Nerva Traian.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

13 iunie 1990, abia implinisem 18 ani de 11 zile. Inca nici nu imi dadusem bacalaureatul, terminam clasa a 12a si urmau si bacalaureatul si admiterea la facultate. Philippe, care ma cunoscuse in aprilie 1990, la Paste, pentru care intalnirea cu mine fusese dragoste la prima vedere, luase avionul si venise in Romania cand a vazut la tv evenimentele acelor zile (minerii la Bucuresti). Atunci a intrat in bucatarie la mama si m-a cerut de sotie. Mama a ras si l-a intrebat: pe ea ai intrebat-o? adica pe mine. El a raspuns ca nu inca. Ea i-a zis: du-te si incepe cu ea, si apoi vii la mine daca mai este cazul. (mama stia ca nu vreau sa ma marit, cu atat mai putin la 18 ani, dar in general DELOC, ca asa am fost eu de mica, mai atipica). Si bineinteles ca si eu am ras, si nu am acceptat, deci nu a mai fost cazul sa se intoarca la mama cu cererea. Cand m-a cerut in casatorie Philippe, nici nu facusem dragoste. Ce zic eu, nici nu ne sarutasem. Aveam 18 ani si 11 zile, si ma cunoscuse cu 3 luni inainte, dar a spus mereu ca am fost « coup de foudre » pentru el. Iar prima noapte de dragoste s-a intamplat sase luni mai tarziu, dupa cererea in casatorie din iunie 90, in decembrie 90  in ziua cu ultimatumul de la Razboiul din Golf  (ce repere temporale am)  Apoi, Philippe a staruit, timp de 6 ani m-a cerut de sotie in fiecare sambata, desi locuiam impreuna si aveam o viata de cuplu normal, de la spalat sosete impreuna pana la week-enduri cu plimbari in parc si rasete, de la gatit impreuna pana la dușuri comune. Pana cand am acceptat, caci mi-am dat seama ca pentru el casatoria chiar insemna ceva. Si am dorit sa ii fac un cadou, desi pentru mine casatoria nu conta. * m-am casatorit la 24 de ani la Sanary-sur-Mer ** fara staruinta lui nu m-as fi casatorit, nu fac parte dintre femeile care isi doresc asta *** ii sunt recunoscatoare ca a insistat  Nu cred in casatorie, am mai spus asta de multe ori. Cred in cuplu, dar nu in casatorie. Si probabil nu m-as fi casatorit niciodata daca… Dar mai este un aspect. N-as fi suportat sa stau langa un barbat ani intregi si nici macar sa nu propuna sa ne casatorim. Ar fi fost, pentru mine, un afront teribil. Cred ca orice femeie trebuie sa fie ceruta in casatorie macar o data, din suflet. Daca nu ai trecut printr-o cerere din suflet, este trist. Fie ca o accepti, fie ca nu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It