lumea asta

Foarte interesant. Azi, la un exercitiu in cadrul unui training, cam 20 de persoane au scris pe o foaie de hartie, in mod individual, ca motto personal aceeasi sintagma, cu lejere variante. Ideea principala era « Daca vrei, poti. » Am reflectat mult asupra potrivirii intre crezurile atator persoane suficient de diferite, si am ajuns la o singura concluzie, destul de trista: ne superficializam. Spunem lucruri « pozitive » doar pentru ca asa ni s-a spus ca ar fi bine. Doar pentru ca ni s-a explicat ca daca spunem rau, atragem raul, incepem sa rostim binele fara sa avem habar ce pronuntam. Repetam papagaliceste, in ideea ca a spune asta este suficient: « Daca vrei, poti« . Si nu mai facem nimic ca sa izbutim cu adevarat, ne marginim sa o spunem, asteptand sa ni se intample, caci (nu-i asa?), disciplinele de dezvoltare personala cu influente orientale te invata ca atragi binele daca gandesti pozitiv. Atunci stai cu bratele incrucisate, si repeti masinal « Daca vrei, poti. » Ma enerveaza la culme pozitivismul cu orice pret. Mi se pare vecin cu prostia crunta, sau cu nebunia. O sa radeti, eu am fost prima din seria respectiva care am spus acel « motto », exact in formularea « Daca vrei, poti« . Recunosc sportiv ca l-am spus din usurinta si din dorinta de simplificare. Motto-ul meu din acest moment este altul: « A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie. Daca estimam ca acest act este imposibil, refuzam orice proiect uman. » (« Mica filosofie pentru non-filosofi » de Albert Jacquard. [« Communiquer, c’est mettre en commun et mettre en commun, c’est l’acte qui nous constitue. Si l’on estime que cet acte est impossible, on refuse tout projet humain. »(Petite philosophie a l’usage des non-philosophes) Albert Jacquard] Dar acesta era destul de complicat pentru acel context, si putin cam nepotrivit. De asemenea, e si putin « comunist », cu indemnul sau de « a pune in comun » (glumesc, nu-mi sariti la beregata! :D) Simplificand, acesta cu « Daca vrei, poti!« , mi-a fost la indemana si l-am scris.  Si intr-o masura, il cred. Ma rog, nici nu-l rostesc cu mainile incrucisate asteptand sa pice para malaiata in gura lui natafleata. Am fost prima care a citit respectiva foaie. Am citit motto-ul, iar de la o masa de pe peretele celalalt al salii, prietenul meu bun chicotea. Am crezut ca rade pentru ca e unul din subiectele predilecte de contradictie dintre noi: eu care zic « Nu pot aia, nu pot aialalta« , cu niste ochi teribil de albastri si senini, iar el care nu accepta acel NU. Acum, sa vin si sa spun « Daca vrei, poti » echivaleaza cu a marturisi in fata lui ca inseamna ca « nu vreau« , daca nu pot :)) Am crezut ca de aceea rade, si ca data viitoare cand voi spune « nu pot« , va raspunde « clar, nu vrei« . Cand a venit randul lui, am vazut de fapt de ce radea :)) Si el scrisese aproximativ acelasi motto. [« Pentru ca pot!« ] As fi fost mirata de acest lucru, daca intre timp nu ar mai fi…

Ma uit in oglinda si ma urasc pentru ca nu-i simt privirea asupra mea. Parca-mi sunt eu mie insami straina. Ma judec foarte sever, si nu-mi iert nimic. Iar prapastia intre aprecierile oamenilor si privirea mea ma doare. In ultimele zile (saptamani) am decis lucruri, in viata mea profesionala. Am reflectat mult la partea online si am decis sa fiu coerenta, sa aplic ceea ce recomand altora. Sa nu amestec conferinte cu pofte de ciocolata, traininguri si sfaturi despre comunicare cu dorinte, bucurii si lacrimi de copil. Stiu, sunt umana asa, in acest amestec, dupa cum a remarcat cineva cu voce tare. Dar in masura in care recomand altora sa nu amestece nivelele si sa scindeze comunicarea cel putin in doua (sau eventual sa lase deoparte o anumita parte- acum depinde la ce nivel se afla persoana), nu era extrem de coerent ca eu sa amestec. Chiar nu vroiam sa devin ilustratia vie a proverbului romanesc « Fa ce zice popa, nu ce face popa« , cu mine in rolul titular al scenariului. Eu am spus dintotdeauna: nu predica ceea ce tu insuti nu aplici, nu declama ceea ce nu esti, nu proclama ceea ce nu faci, caci inconsistenta se va descoperi rapid. Numai autenticitatea e durabila. Au fost mai multe motive care au condus la nasterea in mintea mea a acestei idei. Dar cel mai important este acela ca e normal sa aplic eu insami ceea ce le indic altora sa faca. Contul meu principal se va transforma in pagina. Tranzitia a inceput acum 4-5 zile, si dureaza ceva, caci nu mi-as dori sa pierd unii oameni. Nu vor fi mai multe postari. Sunt deja constienta ca scriu mult, cel putin uneori 🙂 Ele vor fi doar segmentate, impartite in doua. Partea serioasa, profesionala, in pagina, partea privata in profil. Cu ocazia acestei decizii, si anume segmentarea comunicarii [hotarare aplaudata si calificata de idee buna de oameni destepti (iar asta ma onoreaza extrem), insotita de promisiunea ca ma vor « tine sub observatie » ca sa vada cum se petrece trecerea, pe care unii isi doresc sa o aplice ei-insisi], am primit dovezi de apreciere, de atasament si de fidelitate care m-au coplesit. La propriu. Am plans, pentru ca nu sunt intr-o stare in care sa pot sa mi le asum. Ma bucur ca un copil sa le citesc, va multumesc enorm ca mi-ati scris asemenea cuvinte, dar acum, mai putin chiar decat alte dati, pot sa mi le asum. Recunosc oarecum starile de acum ceva timp, si ma dor. Oamenii imi ofera multa dragoste si apreciere, oameni necunoscuti, pana la urma. E o diferenta prea mare, ca o prapastie imensa, intre cele doua imagini. E absurd, dar pe mine ma intereseaza imaginea din ochii lui, pe care acum, pentru moment, n-o mai percep.  Iar diferenta dintre privirea lor si oglindirea in ochii sai, momentan inexistenta, ma parjoleste. Exact asa cum spunea Lamartine, « un seul être vous manque et tout est dépeuplé. » [« O singura fiinta iti lipseste si totul e pustiu »] Nimeni si nimic nu acopera…

Am gasit de curand un text despre cafea. Era scris senzual, asa frumos incat eu, o mare iubitoare de cafea, l-am admirat. Autorul textului scrisese aproape mai bine decat as fi facut-o eu daca as fi scris despre cafea, si nu-i putin lucru, cand ma gandesc cat iubesc cafeaua! Cu ce pasiune, cu ce dedicatie, cu ce suflu! [ acum, textul nu mai exista online, de aceea lipseste un link] Ca atare, am pus textul, sa-l citeasca si altii. Merita, iar cand cineva merita, eu ma inclin 🙂 Apropo de un fragment din text: « Espresso e ca femeia care iti ofera totul, senzatii nebanuite, sinuozitati obscure, arome picuratoare, surprize care iti ridica sprancenele a neincredere si surprindere placuta si neasteptata, priviri adanci cu pleoapele doar pe jumatate deschise, dar dintr-o mie de motive inefabile o doresti in continuare« , cineva a comentat, (un cineva feminin): « Asa va imaginati voi, femeile, ca va percep barbatii. Auzi, arome picuratoare. Eu va tot zic: barbatii sunt mai simpli decat ne-ar placea noua sa credem. » Bun, si totusi, autorul este barbat! Ei bine,  starnita de acea discutie, am spus atunci ca voi scrie despre sensibilitatea masculina. Pana acum n-am avut stare/timp sau o combinatie din cele doua. Acum e momentul 🙂 A fi barbat nu exclude a simti, a fremata, a respira, a fi sensibil, si a aprecia sensibilitatile, la randul sau. Si barbatii sunt sensibili, si cat timp nu vom intelege asta, nu va fi ok, lumea nu va fi coerenta, armonioasa, senina. Iar ca barbatii au sensibilitate nu inseamna ca-s mai putin puternici. Puterea este altceva. Iar opusul puterii nu este sensibilitate, ci slabiciune. Si intre sensibilitate si slabiciune nu exista niciun raport direct, si-n niciun caz semnul egal. Si un barbat poate aprecia frumosul, poate fi emotionat de o situatie, de o priveliste, de un om, de o privire, de o strangere de mana. Si un barbat poate scrie, si un barbat poate plange. Toate astea nu-l fac mai putin puternic. Toate astea il fac sa fie doar om. Iar omul e om, indiferent de sex. In aceeasi masura, cliseul (pagubos si el, de altfel), ca femeile nu sunt « sensibile », nu sunt « excitate » la chestiile care se spune traditional ca-i incita pe barbati, este la fel de fals. Perceptia unei femei poate fi la fel de interesata fata de stimulii respectivi. Orice segmentare « definitiva » si « litera de lege » intre oameni este gresita. Suntem de mai multe feluri. Exista femei insensibile si barbati sensibili. Exista femei care, desi insensibile, nu-s nici puternice. Exista barbati puternici si sensibili, sau insensibili si totusi slabi. Oamenii si trairile sunt atat de variate! A tremura, a fremata, a iubi si a arata asta, nu inseamna slabiciune. Inseamna traire asumata a unor stari. Si e valabil si pentru femei si pentru barbati.  A simti nu inseamna vulnerabilitate. Poate chiar inseamna o putere si mai mare. Aceea de asumare. Si de rostire. Si puterea de a trai cu toate resursele, din tot sufletul, pana la capat. Puterea de a musca din…

In comunicare, subtilitatile, metaforele si jocurile de cuvinte elitiste, concepute pentru oameni destepti, sunt absolut nedorite. Ca vrem sau nu vrem sa recunoastem, ca ne place sau nu, nivelul general mediu de educatie si de inteligenta al populatiei nu este foarte ridicat. Ori, cand ne adresam unei mase mari de oameni (pentru ca avem un produs mass market, sau -in cazul comunicarii politice- avem nevoie sa atragem/convingem o mare masa de alegatori), a face glumite subtile, jocuri de cuvinte destepte, a folosi metafore este deplin gresit, suicidar aproape, din punctul de vedere al scopului. Oamenii reactioneaza simplu, la stimuli simpli si cuvinte simple. De aceea ne raman in minte cele mai stupide reclame. Cele finute si destepte iau premii la festivaluri. Cele rudimentare, primare, simple devin leit-motiv popular rostit in intruniri amicale, cu zambet in coltul gurii. Amintiti-va doar de « Dorele! », « chemati oamenii de la Minolta!« , « n-ai cu cine! » si altele de acest gen. In sprijinul afirmatiei mele, imi amintesc o scena din campania electorala la localele din 2008. Oprescu iesise din PSD de cateva luni, si candida independent. Ca sa rememoram contextul, atunci nu exista grupusculul care exista azi, denumit « independenti ». E important acest detaliu. Iesise deci Oprescu si candida independent. A crezut el ca e smecher, si si-a facut niste fluturasi pe care scria « Oprescu, Partidul Independent« .  Eram intr-un cartier bucurestean de vile, in sectorul 1, cand o fata a ridicat fluturasul, aruncat in curte. Fata, studenta la ASE. Priveste fluturasul si imi zice: « Oprescu si-a facut partid. » Eu, uimita, ii raspund: « Nu, nu si-a facut. A iesit din PSD, candideaza la primarie asa. » Ea, foarte convinsa: « Ba da, uite, scrie aici, Partidul Independent. » Am privit-o cu ochii rotunzi, si am realizat ca e bine sa nu faci glumite si subtilitati in fluturasii electorali. Si daca faci glumite, ele trebuie sa fie din cele super cunoscute de popor, sau sa nu faca apel la o mare inteligenta pentru a fi percepute. Altfel, fluturasii aceia sunt degeaba. Sau pot face chiar rau, de la caz la caz. Asta a fost partea negativa a subtilitatii folosita in comunicare atunci cand nu e loc. Partea « pozitiva », si spun pozitiva doar din punctul de vedere al atingerii scopului propus al comunicarii, este folosirea subtilitatii cu buna stiinta, ca sa creezi ceaţă in mintea si asa incetosata a receptorilor tai. Un exemplu in acest sens este campania PD-L pentru referendumul pentru legea capitalei. Dincolo de reluarea culorilor din campania pentru referendumul din 2009 (cel cu reducerea numarului de parlamentari), afisul contine o insiruire de nume: « Oprescu, Chiliman, Piedone, Udrea nu fac legea capitalei« . Am ramas siderata cand l-am vazut, am fost sigura ca e destul de bine facut cat sa nu fie inteles…. si am facut un experiment. L-am fotografiat, cum l-am vazut, si l-am pus pe Facebook. Lista mea contine oameni avizati, educati, si mai degraba anti-PD-L. Ei bine, s-a verificat ce gandeam, si am fost foarte trista, mi-as fi dorit sa ma fi inselat. Nici macar ei nu intelegeau. Nu erau…