Crezuri

Ce inseamna sa fii român? Din punctul meu de vedere, sunt româncă pentru ca asa m-am nascut, si asa voi muri, indiferent de nationalitatile pe care le am sau le voi avea, indiferent de tarile in care am trait, traiesc sau voi trai. Este ceva ce nu poate schimba nimeni, pentru ca asa m-am nascut, asa mor. Pe parcursul tuturor acestor ani, indiferent unde traiesc, pe cine iubesc, in ce limba ii declar, faptul ca m-am nascut romanca nu se poate modifica. E un dat. Ce inseamna sa fii bun român? Atributul bun, pentru mine, este mai degraba legat de calitatea umana, de civism, de respect, asa cum am tot spus-o si o voi mai spune. Un bun român, daca are simt civic, daca isi respecta compatriotii, daca e uman, ar putea, insa, fi si un bun filipinez, un bun ucrainean, si un bun belgian, si un bun… Ce inseamna a fi român? A vorbi limba română? Simt la fel, indiferent ce limba vorbesc. Gandesc la fel, indiferent in ce limba o spun. Am aceleasi principii, dincolo de foneme. Limba este o unealta, nu o chestie definitorie, de structura. Este o unealta de exprimare a gandurilor, senzatiilor, dorintelor. Este o unealta de comunicare. Sa ne gandim la cei nascuti langa granita. La un metru esti român si dincolo de frontiera esti bulgar? La un metru esti român si dincolo esti sârb? La un metru esti francez si dincolo esti spaniol? Cred ca diferentele sunt mai mult pe bazine geografice decat pe linii trasate. Acum, m-am gandit si la dorul de tara. Am stat 10 ani pe alte meleaguri. Fara români, caci n-am inteles de ce i-as cauta cu dinadinsul. Parerea mea este ca daca iti doresti sa traiesti cu români, e gresit sa traiesti in SUA, Germania, Franta, Italia, etc. Daca vrei sa traiesti cu români, te duci frumos in România. Cu alte cuvinte sunt impotriva comunitatilor inchise, din tari straine. Acestea sunt si piedici in integrare (acesta este alt subiect, de tratat separat).  Bun, deci dorul de tara. Mi-era dor de tara? Ce inseamna dor de tara?  Mi-a fost dor de mama, de parinti, de rude. Mi-a fost dor de prieteni. Dar am venit des, de 42 de ori in primii 7 ani. Apoi, n-am mai numarat 🙂 Despre dor, in continuare. Nu mi-a fost dor de anumite locuri. Dar si daca mi-ar fi fost dor, dorul ti-l ostoiesti revazandu-le. Asisderea, si alte tari au peisaje magnifice, munti cu creste semete, mari involburate, nisip curat si fierbinte care iti asteapta trupul… Sa-mi fie dor? Dor de cerul albastru? De vazduh? Cer albastru este peste tot… Soarele iti mangaie oriunde pielea aramie si parul balai… Am vorbit cu cineva, odata, care traieste perioade lungi in alte tari, si care-mi spunea ca oriunde merge, are un drapel in valiza, si si-l pune deasupra patului, oriunde ar dormi. Eu asta nu prea inteleg. Nu stiu, poate nu simt la fel, poate nu-s bun român, de fapt. Desi, cu scuzele de rigoare, nu…

Sunt putine lucruri care m-ar face acum sa ies in strada. Dar sunt cateva. Si, mai ales, eu deplang lipsa  de convingere, de civism, de spirit etic a romanilor, care au pierdut capacitatea de a protesta, de a iesi in strada pentru ceea ce cred. De aceea, eu nu voi inceta sa apar cauzele in care cred. Si voi incerca sa insuflu pasiunea si implicarea mea si altora. Am fost, astfel, joi, sa defilez la Marsul Panaramelor, impreuna cu alte fete, femei si barbati, al caror mare numar m-a surprins absolut placut. Este un mars impotriva agresiunilor impotriva femeilor, un mars pentru a afirma ca nu, nu victima e vinovata, ci violatorul.  Chiar m-am dus din convingere, pentru ca timpul meu e extrem de pretios, si nu-s multe lucruri care m-ar scoate acum din casa , fie ca nu fac nimic decat sa citesc sau sa scriu, la ora aia…  Am fost la acest protest, si ma voi mai duce la proteste similare. Sunt putine lucruri care m-ar mai scoate din casa acum, ca sa marsaluiesc… Acesta este unul dintre ele. Pentru ca societatea romaneasca e prea retrograda. Inca, in majoritate, oamenii considera niste gesturi golanesti ca fiind cavaleresti. Pentru unii e extrem de greu de inteles ca fluieratura nu e o chestie de admiratie. Cunoasteti, evident, deja variantele: 1.aaa, esti ipocrita, cum sa nu-ti placa? sau 2.esti urata, nu te fluiera nimeni, esti invidioasa.  Agresiunea verbala sau fizica, sau violul nu e o tema de bucurie, pentru nimeni, si nu se poate nimeni simti magulit ca e fluierat. Intamplarea face ca sunt o blonda cu forme, super fluierata (apreciata, dupa mintea scurta din capul unora). Eu, fluierata, ma simt oribil, agresata, nicidecum apreciata, si mi-as dori cateodata sa port armura. Si cred ca nici aceea n-ar fi suficienta… Greu. Ce tupeu pe mine sa arat asa si sa indraznesc sa ies pe strada cu toata feminitatea asta la mine. La dracu’, n-as putea sa o las acasa? Clar,  provoc! Cam asta e discursul pe care acea defilare il combatea… Si m-am saturat de comuna primitiva, unde masculii parca abia au coborat din copac si daca vad o femela corespunzatoare se manifesta prin gafaituri si fluieraturi (cand nu prin urlete mai rele, nu va spun de cate ori mi-am auzit pe strada « te-as fute », si? ar trebui sa ma consider admirata????). Eu ma simt agresata, ca femeie, si doresc ca aceste comportamente sa inceteze. Iar asta e chestie de educatie, de schimbarea societatii. Da, si de aceea am iesit in strada, sa defilez, cu toata feminitatea mea, in rochie si pe tocuri, cu parul meu blond, cu formele si zambetul meu. Care nu, nu sunt o invitatie la agresiune. Ci sunt componente ale fiintei mele. Chiar ma deranjeaza sa fiu fluierata sau pipaita pe strada. Nu numai ca nu consider ca e un compliment, dar e o agresiune. Ca daca iti place, poti sa te uiti si fara sa jenezi… Fara sa te manifesti intr-un fel care agreseaza. Ce se…

Recitesc acum cartea 199.000 lei de Frédéric Beigbeder. Printre alte adevaruri, m-a strafulgerat un pasaj: <In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: « Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit… » Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.> Fara emfaza si orgoliu, pot sa afirm ca eu contribui la nemurire. Scriu, intotdeauna scriu celor care conteaza pentru mine. De cand ma stiu am scris. Si carti postale, si scrisori. Indiferent de forma in care sunt aceste scrisori. De mana sau la calculator. In email sau in casuta postala a casei. Scriu scrisori pentru prieteni, pentru oameni dragi. Scriu atunci cand e important sa scriu. Din mai multe motive: si pentru ca nu le pot spune asta altfel, dar si pentru ca, de cand ma stiu, la mine nivelul scris este diferit de nivelul vorbit. La fel de adevarat, la fel de profund, dar diferit. Astfel, am trait o poveste de dragoste unde petreceam toate dupa-amiezele,  serile, noptile, diminetile impreuna, iar in putinele ore ale zilei cand eram separati, eu ii scriam scrisori. Pentru ca scrisul are farmecul sau, transmite lucruri absolute, care ar suna poate teatral sau nefiresc daca ar fi rostite cu voce tare, desi atat de adevarate pana la durere sau pana la adancul fericirii! Ele se potrivesc scrise, sau inganate, gemute, soptite, strecurate in urechea persoanei iubite, in timp ce usor ii musti lobul urechii… Cred in scrisori, de aceea vreau sa ajut oamenii sa scrie scrisori celor dragi. Cred in scrisori, de aceea  am sa continui sa scriu. Cred in scrisori, pentru ca scrisorile mele contin adevaruri, simtiri, trairi, sentimente, emotii, bucati din sufletul meu cristalizate. Cred in scrisori, pentru ca nimic nu se compara cu emotia scrisului si emotia cititului. Cred in scrisori, pentru ca in ele este o parte din mine. Si, mai ales, o parte din tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu-mi place bazarul. In afara de bazarul din tarile arabe (pietele lor traditionale). Bazarul transferat in tarile europene, in zone turistice, imi repugna. Tonele de gherete, tarabe, tonete pline cu nimicuri care mai de care mai stralucitoare, mai sclipitoare, mai plăsticoase, mi se par suprema ilustrare insasi a prostului gust. 80-90% dintre aceste obiecte sunt made in China. A nu se intelege ca am ceva impotriva Chinei. Dar daca iti doresti sa aduci ceva de pe unde ai fost, sigur nu bazarurile sunt o sursa. Caci, teoretic, iti doresti sa aduci ceva din locul in care esti (tara, oras, etc), si nu din China. [ma rog, eu n-o am nici pe asta cu « adusul a ceva », consider ca bogatia cea mai mare este ce acumulez in suflet si in minte in timpul calatoriilor, observand traditii, culturi si civilizatii diferite, dar ma gandesc la cei care doresc sa aduca ceva, despre ei vorbeam] Kitsch-ul si amestecatura de toate felurile din bazaruri uniformizeaza aceste « manifestari umane ». Nu mai e o mare diferenta intre stradutele dintr-un oras medieval (unde municipalitatea a dat permisiunea pentru bazar), si faleza dintr-un statiune pe malul marii, din oricare tara. Un alt mod de a « exprima » globalizarea cu tot ce are ea mai trist si mai jos ca nivel. Iar dincolo de sclipiciurile ieftine, paietele de prost gust, deci dincolo de aceste lucruri indoielnice, in plus, aceste bazaruri uniformizeaza si anihileaza diferentele regionale, particularitatile locale care sunt, de fapt, bogatia fiecarui loc in parte. Bazarurile, vanzand prostii cu preturi de nimic, rivalizeaza non-concurential cu artizanii locali, care trec astfel, in spate, si pierd, caci, (nu-i asa?) productia lor nu e o productie de serie, plus ca e manuala, si evident nu poate tine piept preturilor unor plastice scoase in milioane de exemplare din uzinele chinezesti. La toate astea reflectam saptamana trecuta, plimbandu-ma prin Nessebar, zona « vechiul oras ». Nu, nu mi-a placut. Pentru ca, atatea stradute pitoresti, biserici vechi, in mijlocul marii, care ar fi putut fi o incantare si un deliciu, sunt, de fapt, suportul pentru INCA UN ALT bazar, egal cu toate celelalte bazaruri de oriunde de aiurea, unde gasesti, ingramadite, fake-uri de genti, ochelari de soare, pantofi de sport, camasi, unde gasesti aceleasi esarfe chinezesti, aceleasi plastice colorate ca peste tot. Urasc bazarurile, in tot ce au in ele de superficial si neautentic, de circ si manele.  Sufocau pur si simplu acel loc, in loc sa-l lase sa respire frumos si firesc. Si nu-i pot intelege nici pe oamenii care cumpara fake-uri, ca tot veni vorba. Clientii acestori imitatii, de ce? Pentru ce? In ce scop? La ce le foloseste? Cui ii face bine? Te simti fericit sa arborezi diverse marci, cand stii ca produsul nu este cel adevarat? Pe cine pacalesti? Nici pe tine, pentru ca stii de unde si cum l-ai cumparat, si nici pe apropiatii tai. Cineva care are un nivel mediu de viata e putin probabil sa poata sa aiba haine, pantofi, ochelari de soare, genti care teoretic ar valora sute sau…