Crezuri

Las in primul rand libertatea omului iubit. Daca m-am indragostit de el cand era liber, daca l-am iubit si-l iubesc pentru asta, de ce i-as pune lesa? Eu insami sunt un om independent. Pun mare pret pe libertatea si independenta mea. Nu incerca sa ma pui in cusca, ca ma pierzi urgent si iremediabil. Una e sa stau eu de buna voie, alta e sa incerci sa ma constrangi. Te-am atras pentru libertatea sufletului, m-ai iubit pentru ca sunt vie, intreaga, vesela, verticala… Sigur nu ti-as placea inerta, dependenta. Sigur ti-as fi povara. A nu se confunda: libertatea mea de miscare si dragostea pentru independenta nu o inteleg gresit. Si nici cel de langa mine nu trebuie sa inteleaga gresit lucrurile. Cuplul e cuplu si ramanem in el, unul pentru celalalt. A nu se intelege nici ca daca sunt independenta si voluntara nu ma las  condusa. Dimpotriva. Ador barbatii puternici, barbatii cu personalitate. La mine, iubirea implica admiratie si respect. Si am nevoie de un barbat puternic. Sunt gheisa si ador sa fiu, pentru el. Ador sa merg langa el, in umbra lui, sa il ascult si sa ma las ghidata… Cu delectare si extaz ma las condusa, incalecata. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Tacerea poate fi respect, dar tacerea poate fi si impotență. Lucrurile rostite, cuvintele, au cateva intelesuri si nuante. Tacerea insa, are infinite nuante…. Lasa prea mult loc de interpretari. Nu te poate duce gandul intr-o directie. Poti merge cu gandirea in orice directii doresti. Cand rostesti ceva, lucrurile au interpretari. Cert, mai multe. Desigur, exista neintelegeri deviate din cuvinte gresit interpretate. Dar cuvintele spun ceva. Cuvintele sunt un punct de pornire. Iar neintelegerile pot fi lamurite prin alte cuvinte, suplimentare. Prin intrebari, precizari, raspunsuri. Tacerea e arida si te ingheata, uneori. Tacerea poate fi si complicitate, dar tacerea poate fi si glaciala. Tacerea poate sa denote si cumintenie si politete, si cumpatare. Dar tacerea poate fi si o cumplita neputinta. Tacerea poate fi durere, doliu, pustiu si pustiire. Tacerea poate fi dezastru. Tacerea poate fi cataclism. In acelasi timp, uneori, tacerea este intimitate, caldura. A tacea impreuna cu cineva inseamna ca iti e cu adevarat apropiat. Cu un om « strain », in relatii conventionale, simti nevoia sa mobilezi timpul prin conversatii de circumstanta, de politete, amabilitati. Nu poti sa taci fara stanjeneala decat alaturi de un prieten adevarat sau un om extrem de apropiat sufletului. Iar unele taceri, din acestea, intime, sunt inca si mai calde decat orice vorbe. Evident, tacerile pot fi insotite de priviri, sau de gesturi…. Am fost candva, in viata, protagonista unei conversatii telefonice formate din taceri (da, ce straniu!). Teoretic, suni pe cineva ca sa vorbesti, nu ca sa taci in cea mai mare parte a timpului… Si totusi… Desigur, am fost si parte a unor taceri intime, atat de bune, atat de dulci, atat de linistite, neintrerupte decat de mici intrebari, de priviri complice, de o atingere… Insa, in general, tacerea e nelinistitoare. Tacerea e infricosatoare. Dincolo de tacere se poate ascunde orice. Prefer un lucru dezagreabil rostit, decat o tacere care poate masca absolut orice. Si da, viata este prea scurta ca sa nu spunem ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce dorim. ps. sper ca se intelege bine ca nu fac deloc apologia tacerii, ba dimpotriva. Cuvintele imi plac prea mult. Si mai cred si ca avem datoria sa spunem ce simtim. Fata de noi insine, in primul rand. Si fata de interlocutor, evident.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand tu insuti ai facut ceva acum niste ani, e  bine sa iti amintesti acest lucru si sa nu fii cel mai intransigent din lume cu altii care fac fix acelasi lucru. Cand ai facut ceva, e bine sa nu ii infierezi pe altii. Da, sigur, contextul fiecaruia e unic si toata lumea se simte indreptatita sa faca un anumit lucru, acordandu-si libertati pe care nu le acorda nici macar pe jumatate altora… Adevarul este, insa, unic. Ca si morala. Treaba cu adevarul fiecaruia e valabila doar in plan intim, nu si public. O anumita actiune nu poate fi buna in cazul tau, si rea in cazul altora. Nu se pot aplica doua judecati diferite. Nu ma deranjeaza cel mai rau ca oamenii isi gasesc scuze (cumva trebuie sa-ti linistesti constiinta), dar, cand tu insuti ai facut ceva, stai frumos pe margine si tine-ti gura, nu arunca primul cu piatra.  Fiecare are motivul lui. Asa cum l-ai avut pe al tau (si iti gasesti circumstante atenuante sau chiar motive, desi sunt mai degraba pretexte), poate si altii au. Sau n-au. Dar n-ai avut nici tu. Ai macar decenta de a nu fi primul la mustrari, primul la critici, primul la judecati si condamnari. Stai cuminte si nu aborda subiectul, iar daca chiar esti fortat sa intri intr-o discutie despre, fii temperat in ceea ce spui. Asta este valabil pentru toate situatiile de viata. Mai ponderat in aratatul cu degetul, cand ai facut acelasi lucru sau ceva similar, altfel te discreditezi total.  Tine de decenta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Te-ai imbolnavit de mine si iti urez sa nu te vindeci niciodata. Descoperi-mi-ai slabiciunile! Iti doresc din tot sufletul sa nu ma uiti niciodata.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It