cioburi de viata

Cateva consideratii despre sinucidere.Am fost impotriva sinuciderii intotdeauna, acum cumva ma simt vinovata pentru lipsa de empatie din acel moment.In aprilie am gandit prima oara asta, in mod serios. Nu, motivul nu e moartea lui. Motivele sunt diverse, impletite, convergente. Moartea lui a fost doar declansatorul procesului, nicidecum cauza. Nu sunt atat de simplista ca sa gandesc asa.Eu sunt un om rational, cine ma cunoaste, stie, par chiar glaciala, nicicum un om purtat de emotii. Chiar si cand am emotii ma dau un pas in spate, le traiesc intern, nu le exprim, mananc o paine, fac un drum, dorm o noapte, beau 10 cafele si o sticla de vin, scriu ce simt, nu trimit… si abia apoi ma exteriorizez, daca o fac, in 30% din cazuri. Drept pentru care trec drept un om calculat in toate. (mi-a displacut mult timp aceasta catalogare, acum nu-mi displace, o inteleg). Chiar pot sa citez ades cum ma intreaba oameni apropiati : « cum de poti sa te stapanesti, cum nu spui ? nu simti nevoia ? » Ba simt nevoia, dar retinerea este cea mai puternica. Da, e si o arma, am constientizat mai tarziu.Cand am ajuns eu sa ma gandesc la sinucidere n-a fost nici usor (repet, eram impotriva total), si nici firesc. Dar, cum zic francezii, il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis, (doar idiotii nu-si schimba parerea), si, asta este, eu mi-am schimbat-o. Nu pe total, cat foarte personal.Nu, nu este o decizie pripita. Nu, nu este o decizie impulsiva. Este o decizie gandita, reflectata, cantarita. Este o decizie luata in toata constiinta si cu toata puterea.Nu vreau sa o lungesc. Am trait frumos, intens, minunat. La propriu. Am fost iubita si dorita intens. Am facut cam tot ce am vrut (in limitele sociale, morale si financiare). Dar putini oameni in lume, chiar si cei bogati pot spune cu mana pe inima ca au facut tot ce au vrut. Ei bine, eu pot. Chiar am facut tot ce am vrut, si m-am cam lamurit cu viata. Cu totul. Fara frustrare, fara regret, fara resentiment, ci cu impacare si mare recunostinta. Sunt binecuvantata. Am facut CE AM VRUT. Si nu doresc sa o lungesc aiurea. E o decizie matura, constienta, rationala, impacata. Pentru ca sunt un om rational, va mai dura. In primul rand, nu doresc sa cauzez durere, si atunci voi pleca dupa mama. In al doilea rand, nu vreau sa las lucrurile la intamplare, ci totul in ordine. Nu-mi convine cine ma mosteneste, voi avea grija de fiecare lucru, unde sa ajunga. Asta necesita organizare si timp. Pot si una, am si alta.Prietena mea cea mai buna, din copilarie, cand am instiintat-o, printre primii, despre decizia mea, a spus atat: “Nu am ce sa iti spun. Tu oricum ai facut mereu ce ai vrut, asa vei face si acum. » (ma cunoaste pe de rost de 33 de ani, deci perceptia mea ca am facut ce am vrut nu este falsa, o intaresc si alti…

Unchiul meu (sotul surorii mamei) a fost profesor de filosofie. Si, de asemenea, primul traducator al lui Sigmund Freud in romana. Omul citea enorm, scria mult (o gramada de carti), traducea, era un om foarte complex, cu o minte stralucita. Nu era un om foarte tandru sau cald, nici macar cu copilul sau (varul meu, la care tin enorm, ca la un frate), daramite cu mine. Era un om foarte preocupat de munca sa, absorbit de ea. Mereu mi-l amintesc in biblioteca sa, care ii servea si de camera de lucru. Chiar si cand aveam mese de familie, se retragea sa lucreze. In onoarea carierei sale stralucite, biblioteca municipala din Pascani (orasul sau natal), ii poarta numele. Aici, frumosul omagiu. Unchiul meu a decedat recent. Ei bine, acest om, care era o enciclopedie vie, ma urmarea pe Facebook, si avea diverse remarci de apreciere, dintre care cea mai frumoasa este aceasta: <Ți-am citit reflecțiile și mărturisirile. Ai o filosofie de viață admirabilă. Nu dezarma,  »arma » ta fiind această filosofie. Nenea Leonard> Fie si numai aceste cuvinte sunt suficiente ca sa ma simt intarita in alegerile mele si sa-mi continui drumul, asa cum mi-am ales sa fie. Aprecierea sa conteaza mai mult decat multe alte opinii. (ca mai conteaza si cine zice) Cui nu-i place, sa se uite-n alta parte. ps. in fotografie, sunt in bratele lui, in fata casei parintesti de pe Nerva Traian.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Nu uitați in această noapte să dați calendarul cu doua luni înapoi și să returnați mărțișoarele « , zice cineva, desigur, in gluma. E gluma, dar pe mine m-a atins undeva adanc. Ma invoiesc sa dau inapoi nu numai martisoarele, ci toate cadourile, nu doar materiale, ci si imateriale, nu doar ale oamenilor, ci si ale vietii, as inapoia TOT, daca s-ar fi inventat ceva sa ma intoarca undeva, sa ma intoarca candva. As inapoia si intelepciunea pe care mi-au dat-o anii. Si cinismul. Si puterea. Si desteptaciunea de a trece peste dezamagiri. Si sutele de carti citite intre timp. Si dragostea pe care am purtat-o barbatilor mei. Si orgasmele. Si kilometri de asfalt inghititi. Si noptile in desert, si aventura Bucuresti-Dakar. Si reusitele profesionale. Si cafelele cu cantec. Si cele fara cantec. Si bronzurile atator veri. Si fericirile intense. Si apusurile de la Sozopol. Si sutele de pantofi. Si m-as intoarce inainte sa moara Philippe. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

13 iunie 1990, abia implinisem 18 ani de 11 zile. Inca nici nu imi dadusem bacalaureatul, terminam clasa a 12a si urmau si bacalaureatul si admiterea la facultate. Philippe, care ma cunoscuse in aprilie 1990, la Paste, pentru care intalnirea cu mine fusese dragoste la prima vedere, luase avionul si venise in Romania cand a vazut la tv evenimentele acelor zile (minerii la Bucuresti). Atunci a intrat in bucatarie la mama si m-a cerut de sotie. Mama a ras si l-a intrebat: pe ea ai intrebat-o? adica pe mine. El a raspuns ca nu inca. Ea i-a zis: du-te si incepe cu ea, si apoi vii la mine daca mai este cazul. (mama stia ca nu vreau sa ma marit, cu atat mai putin la 18 ani, dar in general DELOC, ca asa am fost eu de mica, mai atipica). Si bineinteles ca si eu am ras, si nu am acceptat, deci nu a mai fost cazul sa se intoarca la mama cu cererea. Cand m-a cerut in casatorie Philippe, nici nu facusem dragoste. Ce zic eu, nici nu ne sarutasem. Aveam 18 ani si 11 zile, si ma cunoscuse cu 3 luni inainte, dar a spus mereu ca am fost « coup de foudre » pentru el. Iar prima noapte de dragoste s-a intamplat sase luni mai tarziu, dupa cererea in casatorie din iunie 90, in decembrie 90  in ziua cu ultimatumul de la Razboiul din Golf  (ce repere temporale am)  Apoi, Philippe a staruit, timp de 6 ani m-a cerut de sotie in fiecare sambata, desi locuiam impreuna si aveam o viata de cuplu normal, de la spalat sosete impreuna pana la week-enduri cu plimbari in parc si rasete, de la gatit impreuna pana la dușuri comune. Pana cand am acceptat, caci mi-am dat seama ca pentru el casatoria chiar insemna ceva. Si am dorit sa ii fac un cadou, desi pentru mine casatoria nu conta. * m-am casatorit la 24 de ani la Sanary-sur-Mer ** fara staruinta lui nu m-as fi casatorit, nu fac parte dintre femeile care isi doresc asta *** ii sunt recunoscatoare ca a insistat  Nu cred in casatorie, am mai spus asta de multe ori. Cred in cuplu, dar nu in casatorie. Si probabil nu m-as fi casatorit niciodata daca… Dar mai este un aspect. N-as fi suportat sa stau langa un barbat ani intregi si nici macar sa nu propuna sa ne casatorim. Ar fi fost, pentru mine, un afront teribil. Cred ca orice femeie trebuie sa fie ceruta in casatorie macar o data, din suflet. Daca nu ai trecut printr-o cerere din suflet, este trist. Fie ca o accepti, fie ca nu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It